Este cald, cumplit de cald, lumea s-a ascuns de arșiță, orașul pare pustiit de la primele ore ale dimineții. Liniște, liniște de oraș părăsit, auzi iarba cum crește, frunzele cum se strâng în așteptarea ploii, pași singuratici pe trotuare de vest sălbatic. Pe cer trece un avion, zgomotul ce pănâ acum nu se auzea în vacarmul din jur, parcă sparge liniștea în cioburi. Am tendința să mă feresc, ca și cum ceva uriaș cade pe pământ, dar se duce lăsând în urmă un vuiet surd, din ce în ce mai surd, apoi liniștea revine, stăpână azi peste lume. Macondo mă așteaptă cuminte, teiul meu se roagă la cer pentru un strop de apă, o lacrimă mare căzută dintr-un nor. Mi se rupe inima de vaietul frunzelor ce se ofilesc, rămân înțepenite în aerul fierbinte, nici nu pot coborî să ia răcoare din pământ, nicio boare de vânt nu le pleacă, niciun curent nu trece printre ele, să le vânture, să ia o gură de aer nou. Alerg spre institut, umplu o cutie mare cu apă, le dau seva de care au nevoie. Crengile teiului, mă ciufulesc recunoscător, îmi ating obrazul, tresar, pentru o clipă am avut senzația altei mângâieri, o mână mare, delicată, cu contur de femeie parcă a trecut peste fața mea, ca o adiere. Îl voi vedea acum, îl voi vedea, nu mai zăbovesc, nu mai beau cafea, alerg spre tine Tu,Dorul, vin cu inima înainte, nu pot ține pasul cu ea, mă trage după ea, mă împiedic, dar mă ridică, mă grăbește: ”Hai odată!” și vin târâș după ea, dă Doamne să aibă zâmbetul de ieri, dă, Doamne să aibă seninul cerului de azi, fără nori, fără vânt, fără grindină. Intru la tine în birou, e deschis, dar nu ești, doar un ceas vechi pe perete, ticăie, ticăie în liniștea mormântală, amintindu-mi cinic cât de trecătoare-i clipa. Intri ca un uragan, dai cu ochii de mine, o clipă te întuneci, nu știi ce este cu mine acolo, apoi te luminezi, cum am învățat să te citesc, să-ți cunosc umbrele și luminile! ai în brațe un buchet uriaș, îmi spui vesel: ”e ziua Andreei Bordei!”, mă lași cu inima întinsă spre tine și alergi pe coridoare ca să arăți colegei noastre ce importantă este pentru tine, ce mult o apreciezi. A fost și ziua mea și ai uitat. De ce ea merită, eu nu? Nici nu aveam nevoie de buchet de flori, doar să mă suni voiam, dar în ziua aceea telefonul a tăcut încăpățânat, îmbufnat. Gheara geloziei o simt înfiptă în gât, mă sufocă, mă întorc și ies, mă abțin, dar lașă, o lacrimă cade. O șterg repede, nimeni, niciodată nu mi-a dat atâta nesiguranță cum îmi dai tu.
Am vrut doar să-ți fiu! Poate am făcut-o prea stăruitor, mereu și mereu, dar a fost greu și dureros. Și când îmi dau seama că tu te joci și a te juca este sfâșietor, și vara asta este dureroasă, și aerul pe care-l respir, și pământul pe care calc doare pentru că tălpile cu care calc sunt grele și poartă pe umeri fățărnicia și vinovăția mea și mai poartă nedumerirea că nu înțeleg ce vrei, că nu înțeleg ce trebuie să fac, să mă îndepărtez? să plec? și poartă o iubire interzisă pe care mi-am rezemat ultimii ani. Da, sunt nedumerită și simt în van tot ce-am simțit, tot ce-am iubit.
Era ianuarie și eu scriam: te rog iubește-mă în ianuarie! Se făcea februarie și eu strigam: te rog, acum în februarie! Venea martie și te rugam: în martie, e luna iubirii! Apoi aprilie, mai, iunie, se făcea decembrie și eu îți colindam: iubește-mă acum, ca dar de moș Crăciun. Și apoi o luam de la capăt, ianuarie, martie, mai, toamnă, iarnă, an după an. De fiecare dată când mă despart de tine, îmi scutur părul, inima și trec mai departe. Asta este! îmi spun, nici azi nu a venit cuvantul tău! Sau când vine, vine un cuvânt aiurea, fără sens, care vrea să mă sperie, intenționat să mă sperie, să-mi încerce iubirea, să-mi verifice dacă merit încrederea. Așa rău mare ți-au făcut oamenii? Și vina eu o port?
Dar vezi tu, dragul meu, din așteptare, din orice așteptare poți ieși murind.
Taina