Dumnezeu există, dar nu există să ne încurce vieţile, nu pot să cred asta şi atunci?
“Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.”(Eclesiastul, c. III, 11).
Aş fi vrut să vorbesc cu tine, să-mi dai răspunsul la întrebări pe care nu pot încă să le rostesc.
Dacă este cum spui tu, “Nimic nu este întâmplător!”, înseamnă că orice se întâmplă în lumea asta, trebuie să se întâmple, oricât ne-am opune, oricât am lupta, oricât am încerca să frânăm sau să încetinim anumite lucruri. Bine! Este perfect! Dar dacă nu este aşa? Dacă asta este doar scuza noastră? A celor care greşesc? Ştii, suntem supuşi, de-a lungul vieţii la tot felul de încercări, Dumnezeu ne supune, uneori la teste. Dacă tu eşti testul meu? L-am picat, să ştii. Dacă eu sunt testul tău? Tu l-ai trecut? Dar iarăşi revin, atunci Dumnezeu ne încurcă vieţile, le face mai grele? Nu pot să cred asta. Dumnezeu nu se joacă cu noi, Dumnezeu nu este aşa…
Oameni, lume, aş vrea să strig, aş vrea să urlu, voi cei din jurul meu ştiţi oare ce este în mintea unei femei căsătorite care iubeşte un bărbat? Dacă aţi şti ce se întâmplă lângă voi, aţi da cu pietre, deşi, poate odată aţi trăit şi voi asta, sau v-aţi imaginat, sau v-aţi dorit. Dar mai departe de asta, puteţi trece? Mai departe de aruncarea cu pietre, de judecata în sine, puteţi încerca să treceţi? Vă imaginaţi vreodată drama unei astfel de situaţii? Şi nebunia? Şi beţia? Întrebările? Dilemele? Îndoielile? Lupta?
Ce uşor este să iubeşti când eşti liber! Ce simplu, ce înălţător, ce viaţă uşoară îţi conturezi cu gândul, ce vise desenezi. Este dreptul tău! Nimeni nu-ţi poate lua fericirea asta. Nu ai întrebări, nu ai îndoieli. Totul este atât de bine creionat, tot traseul, ai dreptul să dansezi cu el, ai dreptul să-l ţii de mână în ochii lumii, ai dreptul să-ţi strigi dragostea, şi lui, ai dreptul să-i şopteşti dragostea. Dar când te îndrăgosteşti şi nu eşti liber? Nu ai dreptul decât la pietrele celorlalţi? Decât la judecata lor aspră şi sterilă? Fără măcar să ai puterea să îţi susţii cauza, dragostea?
Are cineva habar ce înseamnă să pleci şi să nu întorci capul când el este pe trotuar cu tine, dar nu este singur, are cineva idee cum îţi tremură genunchii? Dar când eşti singură cu el, parcă sfidând lumea, parcă rugându-te în gând de toţi să nu intre atunci, ştie cineva cum este? Sau în laboratorul plin, când intră el şi toţi cei din jur devin fum şi un simplu gest, atingerea întâmplătoare a degetelor tale, sau simpla rostire a numelui tău are tensiunea unui sărut, electricitatea din jur, tunetele şi fulgerele din inimă. Doamne, iar te întreb, de ce nu mă aperi?
Şi dacă s-a întâmplat, Doamne, ce faci, mă arunci? Dacă într-adevăr, am picat testul ce facem? Tu ai, dragul meu, răspuns la aceste întrebări? Tu ai răspuns la orice!
Dragul meu, iubitul meu, dă-mi un semn, dă-mi un răspuns, un cuvânt, un singur cuvânt….