Zilele reci de iarnă se scurg una câte una, apare mai întâi un ghiocel în mâna unei țărănci în piață, apoi, deși dimineața este rece, la prânz apar raze răzlețe de soare, nu știu, noi? sau rătăcite din anul trecut? Rămase ascunse undeva, unde să nu ajungă nimeni la ele, iar acum, cu zgârcenie luminează colțuri de pământ. Apoi, toporași, viorele la colțuri de stradă, bătrânele care vând zarzavat ne aduc știri de primăvară, apoi, într-o dimineață realizez că peste noapte, Doamne, eu unde am fost? peste noapte totul este verde, cireșii, caișii doar sunt albi și ning flori albe peste oraș. Vreau să arunc inima spre lume, spre soare, dar simt o piedică, ceva mă oprește, brusc, brutal. Nu, în mine nu e primăvară.
Când nu pot controla ceva, scriu. Scriu scrisori ciudate pe care n-o să ți le trimit niciodată. Știu, lașitate, egoism, tu nu trebuie să știi nimic din mine, ar fi ca un angajament, ca o condică pe care trebuie să o semnez zilnic, nu sunt ca tine, Taină, nu sunt ca tine, nu pot să-mi pun sufletul în palma ta, mi-e frică, mi-e frig, mi-ar fi prea dor, mai dor decât cel pe care pot să-l duc în spate. Doar scriu. Este felul meu de a suporta mai ușor ceea ce nu pot influența.
Am avut întâlnire cu Andreea. Nu înseamnă nimic, este refularea mea din nopțile lungi fără tine. Este refularea mea, modul de a-mi dovedi că sunt bărbat, modul de a-mi dovedi că pot trăi fără tine, de a-mi continua viața într-o realitate searbădă, cenușie, goală în care nu te pot găsi doar a mea. Îmi spusesei de dimineață că te vei vedea cu prieteni de-ai tăi și nu ai găsit alt loc unde să vii decât aici, în locul întâlnirii mele. Mi-am dat seama că m-ai văzut, ochii tăi au căpătat umbre, te-ai clătinat, te-ai sprijinit în treacăt de zidul rece, neutru, apoi cu o zvâcnire a capului, te-ai îndreptat spre masa ce te aștepta. Nu te poți preface în fața mea, masca este doar pentru cei din jur. Râzi, dar râsul tău plânge, vorbești tare, să-ți acoperi lacrimile, dar plâng și cuvintele. Ai apus brusc. Te-ai stins, deși participi la un joc, saltimbanc sărman, doar eu știu ce-i sub masca ta. Apoi, dintr-o dată, te ridici, saluți și pleci, fără să te uiți în urmă. Nu pot sta locului știind ce vifor am creat în tine. Vin ușor după tine, nu vreau să mă vezi, am râs și eu, am glumit, am flirtat, am jucat și eu un rol ce nu-mi ieșea în prezența ta. Măscărici pe o scenă pe care n-o doream, cu spectatori neinvitați, neașteptați, totul în mine este fals. Te sprijini de un zid, ce nu vrea căldură să-ți dea. Pornești lacrimile, rafale reci de vânt ți le spulberă, părul tău se lipește de față, aș vrea să-ți fiu stâlp, să-ți dau umerii mei să te agăți de ei, dar nu pot, trebuie să-ți urmezi viața, așa cum ți-ai construit-o de ani de zile. Sunt un intrus, un călător răzleț. Rupe-te de mine să mă pot rupe de tine. Fă un pas pe cărarea ce pleacă din mine, spre tine. Ceartă-te și iartă-te. Ai urcat, m-ai iubit și ai urcat, m-ai urcat și pe mine, eram fiu de Dedal ce zboară spre soare, dar viața ta trebuie să continue fără mine.
Îmi caut justificări la durerea pe care o împrăștii în jur, îmi caut pretexte, dar știu în adânc că durerea ta este și durerea mea, altfel dragoste n-ar fi. Sunt mult prea laș să recunosc dualitatea mea, sunt mult prea laș să recunosc o greșeală întâmplătoare, fortuită ce-mi va aduce furtună în viață. Îmi spun că trebuie să-ți continui viața, dar te-aș vrea lângă mine, îmi spun că trebuie să te rupi, dar te vreau cu mâna în mâna mea, cu capul pe umărul meu, cu mijlocul cuprins între palmele mele, mi-e teamă de zilele negre ce vor veni, de dorul ce mă va cuprinde, de primăvara ce mi se va părea pustie și rece fără tine.
Te urmăresc, te conduc din umbră până acasă, te-ai deschis la haină, este încă rece, vântul suflă puternic, îți saltă pe umeri, dar tragi de haină, în urma ta sar nasturii de la bluză, rămâi cu inima dezvelită în bătaia vântului, mângâiată de vânt, sărutată doar de vânt. Te oprești, stai stană de piatră în drum, apoi continui, te cerți cu nălucile, îți simt fiecare lacrimă, îți simt, nu le aud, dar îți simt cuvintele grele aruncate mie, mă dor cuvintele tale, dar nu mă pot apăra, ce rost ar avea? Poate într-o zi îți voi explica ce înseamnă Andreea, poate vei înțelege. Intri pe poartă, îți duci durerea acasă, vei rămâne singură cu ea, nu închide ușa, poate pot să o împart cu tine. Poate pot să împart eu durerea mea cu tine.
Și acum, unde mă duc? Unde mă îndrept? Acasă? Pustiu! Mă întorc în mine, acolo unde voi ști și voi judeca rece tot ce am făcut, tot ce ți-am făcut. Întâmplare? Coincidență? Dumnezeu ține cu tine? Și pe mine cui mă lasă? Deci, încotro?
Tudor