Am vrut să vin la tine să-ți arăt un raport pe studiu. Cineva mi-a făcut semn să nu vin. Era cu un zâmbet ironic în colțul gurii. ”Nu e singur!”, ”Și ce dacă?”, întreb ca prostul, ”Băi, fată, naivă mai ești!”. ”Nu vreau decât să-i arăt un raport, nu mă deranjează că nu e singur!” mai spun, dar un gest de lehamite la adresa modului meu naiv de a judeca pe cei din jur, mă oprește. Nu, nu vreau să mă gândesc la mai mult. Am mai prins ironii, zâmbete malițioase legate de tine, mă clatin pe picioare, nimeni nu trebuie să vadă nimic pe fața mea, dar cred că mi-a fugit culoarea din obraji, altfel de ce se uită Madam așa triumfător la mine? Continui să merg, tocurile răsună ritmic pe coridor a sentință. Mă îndrept spre eșafod, călăul este pregătit pentru execuție. Mulțumea aplaudă frenetică, în delir. Pe măsură ce pașii mă duc spre tine, viața se scurge din mine, las clipe în urma mea, las vise, las speranțe. Din biroul tău se aud râsete, te simți bine, ești cu Andreea. Bat și deschid masochist, da, vreau cuțit în rana deschisă, o ții în brațe, tocmai o sărutai? Îmi cer scuze și ies. Aș vrea să plec. Nu mă simt în siguranță. Acasă nu-mi spune nimeni vești, zvonuri, noutăți. Aici mă simt bombardată. Este gălăgie. De ce râd? Au măști de clown, nasuri roșii, rotunde, lacrimi desenate! Mă desprind cu durere din gânduri. Mă întreabă cineva ce fac. ”Lucrez!”, spun. De ce râd? Vorbesc urât. Aș vrea să le spun să înceteze. Dar am buzele paralizate. ”Ce proastă ai fost!” îmi zice cineva, mă întorc surprinsă ”De ce?”. Urmează explicații, alte zvonuri, îi urăsc pe toți, eu îl iubeam și nu știam cum să-i spun, cum să-i arăt. Probabil și el mă crede o proastă. Ce mai contează? Este la un telefon distanță de mine. Aș vrea să-l sun să-l întreb dacă este adevărat tot ce se spune despre el. Fug spre banca mea, nu mă interesează nimic, îmi cumpăr două țigări lungi, o cafea fierbinte care în aerul încins, mă arde, banca arde, teiul arde, un Nero nepământean a dat foc în jur, eu prizonieră, sunt în mijlocul rugului, dar nu mă zbat, aștept flacăra să ajungă la inimă, s-o facă scrum, cenușă, să se împrăștie în zările pământului. Am crezut că vorbind cu mine mă eliberez. Tu,Dorule, ai mușcat din mine și foame nu-ți era, ai sorbit din mine și sete nu-ți era, m-ai sărutat fără să știi dorul. Stau nemișcată, doar trag cu nesaț din țigară, mecanic, aș vrea să mă umplu cu fum, să plutesc zeppelin uriaș peste lume, privesc în gol, rugându-mă spre moarte, sperând în sfârșit la un Rai pe care nu reușesc să-l găsesc pe pământ, acolo unde nimeni nu mă mai ajunge, acolo unde nimeni nu mă frânge. Tu,Dorule, ai atins vreodată un suflet? Hai, vino și atinge-l pe al meu. Strâng pumnii și lacrimile curg șuvoi, le adun în palmă, Tu,Dorule, ai văzut vreodată lac de lacrimi? Vino și îneacă-te în lacrimile mele, vino și îneacă-te în neputința mea. Mă întorc, pun mască de nepăsare. Indiferență, numele tău e Taina, lovește-mă lume, aruncați cu pietre, oameni, dați cu zvonuri, nimic nu mă atinge. Sunt piatră de moară. Inima mea atârnă ca o piatră de moară. Lucrez mecanic, la un moment dat, intri. Îți văd imaginea oglindită în geam, nu pot să mă întorc, nu pot să mă uit spre tine. Mă cauți din ochi, te văd oglindit! Te-aș mușca cu sete, ți-aș arunca, ocări, cuvinte grele. Sunt buzele ei mai dulci ca ale mele? Este mijlocul ei mai subțire? Este pielea ei mai fină? Este inima ei mai caldă? Tu ești o minciună. Acum știu de ce ai tăcut. De ce nu mă mai suni. Eu sunt o minciună.
Mă doare corpul, carnea, sângele. Probabil din cauza lacrimilor pe care încerc să le opresc. Eu cu mâna mea ți-am pus arma în brațe. Și tu tragi fără milă. Plec iar afară, îi cer Danielei o țigară, se miră, nu m-a văzut niciodată fumând, din cauza lacrimilor, fără să vreau trag fumul în mine, mă înec și tușesc fără oprire. Nu mă întreabă Daniela de ce plâng, crede că de la tuse îmi curg ochii. Și râd în fața ei, râd cu lacrimile curgând pe față și cu fardul întins. Mă războiesc cu Dumnezeu, de ce a ales așa pentru mine? Nu, nu eu am ales. Dumnezeu a ales pentru mine. Nu pot crede că eu am fost așa distructivă cu mine însămi.
Tu,Dorule, aveam iubire pentru fiecare zi. Aveam iubire pentru fiecare clipă nouă. Nimic nu era vechi. Cuvintele își dădeau hainele jos, seara, ca o pisică primăvara și se înnoiau, totul se înnoia în inima mea în fiece dimineață. Aveam atâtea să-ți spun, aveam atâtea să te ating, atâtea să te visez.
S-au dus!
Taina