Într-o lume în care oamenii stau la semafor nervoși, împing, înjură, plătesc facturi, se înghesuie la oferte ceva mai ieftine, plătesc rate, calcă în picioare, totul doar să le fie bine lor, într-o lume dominată de bani, de câștig, eu iubesc! Trăiesc pentru iubirea mea. Ca un motor care alimenteză din când în când la primul peco, eu alimentez iubirea mea atunci când mă vezi, Taină, când accepți să mă vezi. Ești atât de orgolioasă în supărările tale de copil! Dar și asta mă face să trăiesc pentru iubirea mea. Mai mult nu există. Când ar fi trebuit să vin spre toamna vieții, iubirea mea este cea mai frumoasă formă de nebunie, într-o lume materială eu simt beția,  rătăcirea, smintirea și mi le asum, cu seninătate, cu seriozitate, conștient și matur. Nu este o fărădelege, doar te iubesc, Taină! Sau nu știu dacă te iubesc, poate doar sunt îndrăgostit, poate te văd altcumva decât am văzut femeile până acum, poate ești doar obsesia mea. Visul meu! Himera mea! Iubita mea din vis! Te caut, te aștept, te visez și există doar momentul acesta, clipa, acum, ziua de mâine dispare.

Mă arunc în plimbări nesfârșite, mă ascund, mă închid în mine, seara mă întorc cu spatele la tot ceea ce este în jur, uneori vreau să uit că te-ai făcut că nu mă vezi, copil răfățat, ba dimpotrivă, stăteai serioasă fixând un punct din față ca eu să văd că nu exist pentru tine, iar eu mă întorc cu spatele la ce am simțit atunci, mă întorc cu spatele la răceala ta voită, căutată, sau cine știe, poate reală și încă mă legăn pe o corabie a iluziilor, dar mă întorc cu spatele la tot, uneori nu te înțeleg, sunt bărbat, dar așa aș vrea să pot da drumul la furie, ca tine, și totuși, continui să mă scufund în visare. Există lumea mea cu tine, Taină, doar a noastră,  eu sunt soarele, te încălzești în brațele mele, avem atâtea să ne spunem, tu ești luna, îți sărut tălpile aurii ca tu să șchioapeți, îți sărut palmele, te ating, te strâng în brațe pe furiș, ca nimeni să nu ne vadă, arunc din lumea mea orice urmă de prefăcătorie, și răutatea și lupta nefirească spre maturizare. Rămânem copii.

Da, sunt când copil, când bărbat, mă bucur sau simt inima grea. Nu pot să vorbesc nimănui, destăinuirea m-ar ușura. Uneori, mă așez pe marginea patului, îi fac loc lui Dumnezeu, Îl rog să vină, să mă asculte, să stea lângă mine, să mă înțeleagă, Îl cert, Îl întreb de ce m-a aruncat în jocul ăsta, da, știu, sunt liber și am putut alege, dar Dumnezeu știe cum sunt, știe jurământul meu, a vrut să mă încerce? știe firea mea, știe egoismul meu și plăcerea de a mă juca, știe adâncurile mele și inima trebuia s-o dirijeze, alegerea să o îndrume, să mă ghideze spre căi mai ușoare. Mă întorc, mă răsucesc, trec prin aceleași trăiri de mii de ori, bucurie, fericirea că azi te-am ținut la piept, am râs, am glumit, apoi o secundă de nepăsare și zăgazurile furtunii se rup, se pornește urgia. Apoi iar liniște, când nu mă vezi mă încăpățânez să nu te văd, mă înfurii, vreau să te uit, apoi te caut, obsesia mea! Cum spuneam, ca într-o veșnică întoarcere a lucrurilor. De ce nu pot rămâne închis în mine, strig asemenea lui Cioran, suit undeva, pe culmile disperării? De ce în adâncul deznădejdii simt inima pulsând, o urmă de optimism mă ridică și mă ajută să merg mai departe, iar în brațele fericirii, îmi apare obsesiv imaginea durerii? Ce este defect la mine? De ce nu mai pot trăi ca orice om? De ce nu mă mai pot bucura de fiece moment? De ce trebuie să-mi scriu dragostea și n-o pot spune? De ce nu ți-o pot spune? Te uiți la mine atât de mirată uneori. Sunt un ciudat, nu înțelegi că am trăiri atât de intense și nu le pot mărturisi. Poate aș mai arunca din povara lor, aș mai reduce din greutate. Mă salvez scriind, altfel nu pot viețui. Mă ascund, îmi ascund sentimentele în fața ta, parcă mă încarc și totul devine atât de intens încât aproape mor din cauza vieții. Mă dor îngrozitor nopțile cărora nu le văd sfârșitul și zilele lungi cu orele care de-abia se târăsc, mă dor speranțele, mă arunc în tot felul de nebunii, dar mă dor în continuare gândurile, nu le pot ține frâu și când nu văd ieșirea din panica pe care o simt, mă doare neputința.

Rămâi, Taină, nu mai fugi, nu te mai depărta! Nu mai ploua, nu mai ninge, nu mai vifori. Doar înflorește!

Tudor

Spune-ți părerea

comments