Vreau să fiu bătrână, vreau să depășesc perioadele și vârstele verii, vreau toamnă, vreau să mă cufund în iarna vieții. Nu mai vreau îndoieli, poate doar amintiri. O bătrână ce-și retrăiește viața în pragul morții, își retrăiește dragostea ascunsă, nemărturisită nimănui, își pune întrebări ”ce-ar fi fost dacă?”. Să retrăiesc fiecare cuvânt, fiecare sentiment, să te recompun în gând, iubitul meu deja trecut, să te mângâi, să te alint cu emoția finală, fără furtună, fără fluvii de simțăminte, prin prisma faptului deja dus, prin prisma sentimentelor deja trăite, deja apuse, fără deznădejde, fără lacrimi, fără exuberanța și strângerea de inimă a dragostei prezente. Te-aș numi ”o întâmplare fără rost”, deși totul în viața mea, femeie bătrână pe marginea trecerii, s-a întâmplat până la tine așa cum trebuia să se întâmple, totul a fost așa cum trebuia să fie. Mi-aș privi viața, copilăria, tinerețea, mi-aș privi dragostea din urmă, aș încerca să te văd cu ochi din afară, nu cu ochii îndrăgostitei de acum. Te-aș privi, te-aș descrie, te-aș analiza, te-aș judeca, poate te-aș iubi pentru ultima oară, poate așa cum n-am făcut-o niciodată, cum nu am putut să o fac datorită normelor, datorită regulilor și legilor, datorită ție, datorită mie.
Dar vezi tu? chiar dacă ai fost o întâmplare fără rost, ai fost întâmplarea mea fără rost. A mea! și nimeni, niciodată nu-mi va lua ceea ce am simțit și ceea ce am visat. Știu că am greșit, poate că nici nu ești cum te-am văzut eu, poate că pentru tine a fost o farsă. Unele lucruri au fost doar în mintea mea. Am crezut strâmb priviri de-ale tale, am interpretat strâmb gesturi, atingeri. M-am împovărat. Singură. Prizonieră, femeie a altui bărbat, m-am îndrăgostit pe furiș de un bărbat străin. Am crezut că nimeni nu este ca el pe pământ. Am crezut că trăim același sentiment, m-a lăsat o vreme să cred că trăim același sentiment, am crezut că luna și stelele și soarele răsar din inima lui și m-am aruncat fără rezerve în brațele lui. Judecă-mă lume! Judecă-mă mai mult decât o fac eu. Dați cu pietre, oameni! Mă las strivită de judecata voastră. Judecă-mă, Doamne! Am zburat și am căzut. Mi s-a părut că ne oglindim unul în celălalt, că semănăm și știind că nu mai sunt singură pe lume mă simțeam mai puțin ciudată, nici faptul că voi muri într-o zi nu mă mai speria. Pentru câtva timp, lumea a fost a mea și noi am fost eterni. Chiar dacă într-o clipă pasul îl făceam înapoi, venea clipa următoare și făceam pași înainte. Poate o clipă scădeam, dar clipa următoare creșteam. Întâmpinam fiecare moment cu dragoste, eram, pregătită pentru orice secundă, le vedeam pe toate frumoase și le așteptam. Nimeni nu mă putea smulge din fericirea mea.
Dar nu sunt în toamnă, nu sunt în iarnă. E încă vara vieții! Stau pe o bancă, mi-e frig, am pe umeri o haină, dar am mâini parcă din cârpe și mi-e greu să mă îmbrac. Să-mi fie frig! Frigul îmi anesteziază inima. Nimic nu vreau să simt. Ce fac acum? Soarele abia mai lucește în spate, pe asfalt, în fața mea se întinde o umbră deformată, alungită. Parcă e sufletul meu strâmb, reflectat de soare. Un copil trece cu o mașinuță peste umbră. Aș vrea să țip, simt durerea în toată ființa, ca și cum umbra s-ar continua din mine, simt încă urmele de roți pe față.
Mă plimb prin toamna venită prea devreme, prin frig. Seara, târziu, urmăresc perechile din jurul meu, apoi pe întuneric, cu greu mă ridic să plec. Picură ușor, mărunt, cu stropi reci, iar haina a rămas undeva pe marginea băncii. Inertă, cu brațe de plumb, mi-e greu să mă întorc.
M-am așezat în brațele tale, chiar dacă tu nu știai, am pus capul pe genunchii tăi, ți-am ascultat vocea, ți-am atins obrajii, te-am privit chiar pe ascuns, dar te-am privit cu încredere, cu atâta căldură. Simt acum că trebuie să mă opresc. Și mă simt ca un ciob. În mine este pustiu, zadarnic, sete, foame, dor. Poate că ai ales înainte să mă cunoști, poate că nu ai avut răbdare să mă aștepți.
De mi s-ar mai da o viață de la capăt, o altă șansă! De m-aș putea așeza la rând pentru a doua soartă.
Taina