Azi noapte mi-am visat icoana cu ochii de culoarea oceanelor, cu șuvițele blonde înfășurate pe gât. Nu mă certa, doar stătea cuminte și mă privea zâmbind. Iar eu simțeam dojana, în tăcerea ei, eu știam că am greșit. M-am trezit cu imaginea ei, cu dorul de ea, profund, sfâșietor.
Te-am iubit Taină, te-aș fi putut iubi la nesfârșit, pe alte lumi, pe alte galaxii, dar pe lumea asta, eu trebuie să plec din tine, să mă întorc spre mine. În singurătatea mea de urs, în drumul spre toamnă, între fantomele ce mă bântuie sperând să capete viață. E prea mare păcatul, prea greu, mai greu decât dorul, mai greu decât dorința, mai greu decât iubirea nou născută, în fașă încă! Aș fi vrut să ucid cu tine bătrânețea din mine, cicatricile din inimă, aș fi vrut să ucid drumul spre final cu dor, cu teamă, cu tine. Erai singura care putea ucide resturile de leșuri din inima mea. Ți-am spus: ”Bine ai venit, iubirea mea!”, dar sunt atât de efemer în efemera lume și nu pot decât să-ți șoptesc:”Du-te! Rămas bun, iubirea mea!”. Ne vom mai întâlni, poate, peste câteva sute de ani, în alte universuri, poate n-o să mai am de dus amintiri în spate, poate nu suntem pregătiți acum pentru o dragoste interzisă, dar ai fi fost singura…
Nu pot să-ți spun nimic, gura mi-e încleștată, ai venit lângă mine și ți-am strivit zâmbetul cu gestul meu de împotrivire, ai întins mâna vrând să mă atingi, m-am strâns, m-am retras, n-am putut să-ți spun nimic, deși știam ce-ți fac. N-a fost o joacă, sau a fost o joacă adevărată, nu o simulare de iubire, nu un surogat, nu copie ieftină de iubire. Ai fost singura…
Te răpun încă o dată, te schingiui, te zdrobesc, cuvinte nu am, nu le-ai înțelege, strâng drumul întins spre tine, îl adun, bucată cu bucată, îl macin, nici măcar nu știu dacă am să-l mai pot așterne vreodată în calea ta. Nu știu dacă-l vei mai vrea vreodată la picioarele tale în alte lumi. Strâng stelele ce mi le-ai dat, strâng petalele de liliac căzute, strâng amintirile cu tine, le pun în sicriu de cleștar, îmbrăcate mireasă, căci dragostea n-au apucat să și-o consume. Au pierit de mâna mea, din voia mea. Și știu ce-ți fac și știu ce trăiești și-aș vrea să mă urăști, aș vrea să stau țintă în calea ocărilor și pietrelor tale. Dar te întorci calmă, cu zâmbet de fier parcă forjat pe față, ești rigidă, ești albă, ești singura…
Nu sunt un romantic, n-am fost niciodată, dar simt o lacrimă ce urcă în mine, este atât de bărbătească, așa cum au fost toate simțurile mele pentru tine, toate lipsite de patetism, toate fără cuvinte, doar simțuri. Desprinderea e grea, mult prea grea, zvâcnește sângele din mine, ca și cum gloanțe nevăzute m-ar ciurui, carnea e zdrobită, inima e ciuntă fără tine, sufletul ți-l las, l-ai adjudecat, e al tău pe veci, pe pământ. În cer este dat de mult, dar știi, Taină, ai fi fost singura…
Pun capul pe umărul tău, închid ochii și te văd, lacrima urcă și urcă, e atât de masculină, nu, nu e nimic romantic în ea, nimic de înduioșat, doar lacrimă, mă clatin, te voi pierde, mă vei pierde, pun capul pe genunchii tăi, jelesc, mă tânguiesc: ”Taină, Taină, zorile se varsă, lasă-mă să plec acasă, lasă-mă să plec acasă!”. Am stat la coadă mult timp, am stat la semafor pentru o doză de fericire și acum trebuie s-o dau, s-o părăsesc, îți voi șopti numele pe litere, te voi aduna în fiecare seară, din bucăți te voi aduna, am să te visez întreagă, femeie, copil, tu, singura, și-am să te risipesc dimineața. Ziua va începe fără tine, ziua va continua fără tine, viața va merge fără tine, ai fi fost singura cu care aș fi vrut s-o împart.
Dacă vei vrea să mă atingi, te rog, ferește-mă, atingerea ta doare, dacă vreodată-mi vei zâmbi, apără-mă, zâmbetul tău taie, dacă vei vrea să mă ții de mână, depărtează-te, mâna ta mă arde, dacă mă vei căuta, te aștept peste ani, în locul unde Adam și Eva au fost ispitiți de șarpe, voi fi tot eu, dar mai ușor cu 21 de grame, tot eu, dar fără suflet! Tu, Taină, ai fi fost singura…
Tudor