Macondo, în pericol

Anul acesta a venit târziu primăvara și a fost tare mofturoasă. Plouă mereu, mă ascund pe băncuța mea de ploaie, pisoii sunt încă acolo, cafeaua de dimineața a devenit o adevărată plăcere. De multe ori, renunț la a doua țigară pentru câteva minute de joacă. Au învățat să sară peste marginea cutiei, își iau avânt și se cațără pe cutia de carton, sar afară, se joacă, se bat, le aduc în fiecare dimineață câte ceva de mâncare, la prânz, mă strecor ușor să nu mă vadă nimeni, mâncăm împreună din sandwichul meu, ne jucăm, le-am făcut câteva ghemulețe din lavetele aruncate, se învârt în jurul lor, le atacă, le mângâie, le aruncă, le prind. Mă cunosc deja, se joacă, îi urmăresc și de pe geam, uneori ies de sub tei, cercetează împrejurimile, dar le duc grija ca unor copii să nu iasă în fața vreunei mașini.

Din cauza ploii și a vremii mohorâte, toată lumea este nervoasă. S-a lăsat parcă cerul prea aproape și nu ne lasă să respirăm.

În laborator, toată lumea se ceartă cu toată lumea. A venit o grupă de studenți din anul I pentru seminarii. Până acum, cei din primul an făceau practica și seminariile în alte laboratoare, dar profesorul Ineu i-a adus azi aici. Pe mine nu mă deranjează studenții, vin cu atâta viață, cu atâta candoare, veselia și gălăgia umplu laboratorul, îmi place să-i privesc, îmi place să-i urmăresc, s-au împărțit în grupuri mici și au fost repartizați la fiecare masă câte doi-trei. La masa noastră, sunt trei, un băiat și două fete, băiatul este înăltuț, slăbuț, timid, dar de fiecare dată când una din fete cere ceva, el sare să o ajute, se uită trecător spre ea, dar își pleacă repede privirea. Doamne, este îndrăgostit, se vede, se simte în aer, fata știe, cochetează cu el, se lasă ajutată, dar nu uită să-l urmărească atunci când lucrează, atentă, îi privește mâinile, serioasă. Băiatul știe ce face, este foarte precis, nu greșește cantitățile, pune mâna sigur pe pahare, pe eprubete. Îmi plac. Îi urmăresc cum își ating în treacăt mâinile, cum se roșesc și mă bucur în sinea mea că și în secolele vitezei, obrajii îndrăgostiților încă se roșesc. În orice vreme, dragostea rămâne aceeași. Și începe la fel. Iar cei din jur, colegii mei, se ceartă, Madam se ceartă cu profesorul Ineu că i-a adus aici, șefa încearcă să calmeze situația, vine șeful de la cercetare, încearcă să-l convingă pe profesor să-i ducă în alt laborator, dar deja profesorul se ambiționează, deja ridică vocea, mă întorc și mă uit oarecum mirată, nu l-am văzut până acum nervos, șeful de la cercetare pleacă, Madam bombăne, studenții privesc spectacolul, se distrează, unii s-au apucat deja de lucru, alții comentează, râd, se privesc cu subînțeles, parcă suntem două tabere, noi ne apărăm teritoriul, ei vor să-l cucerească, dar au plecat fără nicio armă la ei. Suntem obosiți, zbârliți, unii parcă fac exhibiționism, își aruncă totul de pe ei, Madam parcă a înnebunit, un student s-a așezat pe scaunul ei, l-a dat la o parte strigând că noi avem scaune muncite de ani de zile, nu vine cineva și ocupă pur și simplu un scaun, iar ceilalți stau în picioare pe lângă el, nici nu pot să zâmbesc, mi-e jenă de studenți. Profesorul s-a calmat, este foarte serios, privirea lui este aproape tristă, dar după ce vorbește cu șefa, repartizează hotărât studenții la mese, Madam mai zice ceva, dar Ineu o pune la punct scurt. Mai bombăne câte unul, pe mulți îi deranjează invadarea teritoriului, sunt mai mulți răutăcioși, chiar Daniela, la masa noastră îi ia un pahar din mâna băiatului, cu răutate. Este mai rigidă, niciodată nu s-a acomodat cu studenții, îi repede, de multe ori se face că nu le aude întrebările. Domnul Iulian, un coleg mai în vârstă, dar calm întotdeauna, cu mult umor, încearcă să depresurizeze atmosfera, aruncă o poantă, unii râd, râd studenții, încet, încet se calmează toți. Profesorul este liniștit acum, trece de la masă la masă, le explică ce au de făcut, îi ajută, când este chemat se duce, în treacăt se uită spre mine, zâmbește ușor, jenat de situația în care a fost pus, de data asta îi zâmbesc și eu, vreau să înțeleagă că pe mine nu mă deranjează studenții, chiar îmi plac, umplu ziua cu bucurie. La un moment dat, băiatul de la masa noastră îl cheamă, îl întreabă ceva, îi răspunde, ia paharul și pune el reactivi, substanțe, îi explică reacția care avut loc, ce s-a format, cum arată substanțele formate. Este calm, sigur pe el, îl privesc, se întoarce brusc spre mine și mă întreabă încet, conspirativ: ”Ce fac pisicii?” Mă bâlbâi, mă roșesc, de unde știe? Doamne, Macondo, tărâmul meu, nu mai este doar al meu? Pleacă răzând, ochii îi capătă sclipiri de soare, eu rămân întrebându-mă dacă pe banca mea voi mai avea liniștea de până acum, dacă diminețile mele vor rămâne abur de pace peste ziua care va urma. Se duce lângă Madam, se așează și discută calm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îl urmăresc dintr-o parte cu o ocheadă ascunsă, se întoarce și urmărește laboratorul, stă parcă pitit după un aparat, privește studenții, colegii, îi cercetează pe toți, îi încadrează, îi clasifică, mustăcește, judecă. Îl văd cu coada ochiului cum ne urmărește curios, nu vede că îl privesc: ”Hei, extraterestrule, în ce categorie mă așezi? Sunt rea, sunt bună? Vezi că s-ar putea să te înșeli!”

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.