Şi trece timpul… va fi noiembrie, va fi decembrie, dar dorul de mare rămâne, mirosul sării rămâne, amintirea albastrului nesfârşit poate că dispare, dar mirosul sării rămâne. Caut în buzunarele vacanţei şi găsesc nisip. Îl păstrez, când voi fi obosită, mă va odihni. Va fi noiembrie, va fi decembrie, am urcat deja în tren, aproape că nu va opri în staţii, aproape că nu am timp să mă uit pe geam, ceasul este dat pe repede înainte, aproape că nu simt timpul trecând… apoi va fi decembrie, va fi ianuarie, iar şi iar, şi deodată, când mă aştept mai puţin, când aproape că am uitat albastrul, simt mirosul sării, simt mirosul nisipului, mă ridic oriunde aş fi şi caut, miros în jur, adulmec, răstorn, răscolesc, sunt un ogar gonit pe calea căutării, e parcă ultima respiraţie, trag aerul în mine ca şi cum s-ar termina, percep ca întotdeauna totul olfactiv, miros aerul să știu cum este afară, miros oamenii parcă să-i recunosc, ca să exist, trebuie să miros, în jurul meu, lumea este un ocean de arome, le simt pe fiecare, viața o simt mai întâi în aer, este o mare de unde, şi fiecare miros are o culoare, mirosul sării este albastru, mirosul nisipului este roşiatic, în lumea mea se nasc alte lumi, de arome şi de culori…
La institut, mi-am reluat lucrul. Diminețile încep cu aceleași două țigări și cu o cutie de cafea cu mult lapte. Am încercat după venirea din concediu să renunț la țigări, să rămân doar la cafea, dar toamna este mult prea mohorâtă, măcar plăcerea celor două țigări să-mi dea dorința de a începe ziua. Teiul de deasupra mea pare trist, arbuștii din jur, care ascund banca mea devin din ce în ce mai golași. Frunzele, din ce în ce mai multe, din verzi se fac ruginii și într-un târziu, epuizate, cad. Este cald încă ziua, dar dimineața este răcoroasă, și strâng în palme cutia cu cafea fierbinte ca să mă încălzesc. Câteva raze răzlețe de soare, obosite, încearcă să însenineze cerul, dar frânte după o vară fierbinte, cad la picioare. Vântul rece îmi atinge pielea încă înnegrită de soarele lui septembrie. Banca mea, pare a fi Macondo, tărâmul lui Gabriel Garcia Marquez, blestemat la o sută de ani de singurătate, fără nicio șansă ca cineva să dezlege blestemul. Lângă banca este liniște, doar zgomotul străzii din spatele meu, claxonatul continuu al unui șofer nervos și câte o mașină care caută loc în parcarea institutului îmi aduc aminte că viața continuă. Chiar și toamna. Îmi fac curaj, mă ridic și mă îndrept spre laboratorul meu. Hai, zi de toamnă, primește-mă!
….Şi este noiembrie. Ziua copiilor mei, Mihaela și Mihai. Este ziua păsării Phoenix, emblemă a Arhanghelului Mihail, renăscută din propria-i cenuşă, cei ce se numesc Mihai şi Mihaela au un protector divin. Citesc că nu vor fi feriţi de viaţă în general, dar renasc mereu, reînvie mereu, dar ceea ce le dă cu adevărat viaţa, este dragostea, au îngeri ştiuţi şi neştiuţi în jurul lor. Uneori, chiar îngerii de pe pământ le apără viaţa, fără să ştie. Deasupra capului Mihailor zboară pasărea ce-a renăscut din propria cenuşă. „Ridicându-se din propria Cenuşă, Pasărea a îmbrăţişat lumea, viaţa din viaţa sa dăruindu-i” (Cartea Vieţii).
Este și ziua lor de naștere, au crescut atât de frumoși, de curați. Mi-e teamă de viața care înăsprește bunătatea și întinează albul pur. Înainte de oricine, ei sunt prietenii mei, iubesc clipele când sunt cu ei, în vremurile fericirii mele, ei au fost primii în inima mea, și au rămas primii și când Dumnezeu s-a trezit și a hotărât că a fost suficientă atâta fericire. Aș fi vrut, ca orice femeie, să-mi planific o sarcină, să o duc până la capăt, să mă bucur de venirea unui copil pe lume, să mă bucur indiferent dacă este fată sau băiat, să mă bucur de surpriza fiecărui moment de după naștere. Dumnezeu a vrut altceva, indiferent cât am planificat, indiferent cât am așteptat, cât am dorit, minunea nu s-a întâmplat, dar au venit deodată două mogâldețe mici, și ele au rămas minunile mele. Fiecare zi care a urmat, a mărit dragostea pentru ei, i-am săpat din ce în ce mai adânc în inima mea, și într-o zi nu am mai putut trăi fără ei. Și indiferent de ce s-a întâmplat, de învălmășeala și buimăceala din viața mea de ceva vreme, voi sta lângă ei, voi plânge pentru fiecare durere a lor și mă voi bucura pentru fiecare clipă de bucurie a lor.
La mulți ani, minunile mele!