Bucureștiul, ca un vis urât

A trebuit să mă duc din nou la București. Deja este obositor. Anchete, declarații, semnături, de fiecare dată când trebuie să plec la București, îmi spun că este ultima oară, și mai trece o zi, două, o săptămână și mă duc iar. Alte declarații, alte semnături. Când am plecat, atunci, în februarie, am crezut că plec pentru totdeauna din oraș. Am vorbit cu prietenii mei din București să mă ajute să găsesc ceva ieftin unde să locuiesc pentru început. Mă gândeam că voi prinde un cheag, că-mi va plăcea Bucureștiul, eram hotărâtă să-mi placă, credeam că voi plăcea colegilor, voiam să fac tot ce-mi stă în putință să le plac și poate voi primi câteva ore și în anul următor. A trebuit să stau, să vorbesc cu mine. Am ales să mă ridic, să o iau de la capăt, să fiu fericită dacă se poate. Am jurat că n-o să-mi mai plâng de milă. După ce era să fiu înghițită de hârtoape am înțeles că trebuie să-mi recuperez starea de speranță, de optimism, de încredere.

A fost un dezastru. Camera mică, într-un cămin de la marginea Bucureștiului era plină de gândaci, ușa era spartă, în fiecare seară, la parter erau scandaluri, se băteau, se tăiau. Într-o seară au venit și au bătut în ușă. Nu știu cine era. Nu am avut forță nici să mă dau jos din pat, eram paralizată de frică, nu am avut curajul să sun la poliție, dar probabil, într-un final cineva a făcut-o, pentru că după minute nesfârșite, bătăile s-au oprit. Am plâns toată noaptea. M-am rugat. Mi-a fost teamă să mai dorm și din cauza oboselii, halucinam. Aveam impresia că vorbesc cu mama, cu tata. Erau duși, n-aveau cum să mă ajute, dar speram că Dumnezeu îi trimite să mă întărească. Nu puteam să cred că mi se întâmplă mie. Era un coșmar. Doar un coșmar. Numai că dimineața, după câteva ore chinuite de somn pe scaun, am realizat că nu este un coșmar. Era ceea ce ajunsese viața mea. Și nu înțelegeam de ce. Nu greșisem. Doar iubisem. În familia mea, din generație în generație, oamenii s-au iubit, nu și-au făcut rău, și chiar dacă tataie o mai lua razna cu vreo vecină, mamaie afla când totul era consumat. Totul mergea într-un singur sens, din zi în zi, din an în an, din viață în viață, poate uneori cu sacrificii, alteori cu muncă, cu mâini crăpate, cu fețe pârlite în soare, câteodată cu coincidențe, altădată cu miracole, toate au mers. Eu nu greșisem! De ce trebuia să plătesc?

Trecuseră vreo două luni de când eram la București. Era o ghenă locuința mea, am încercat să pun poze, să colorez pereții, am pus perdele, draperii grele care nu mergeau deloc cu scorojeala geamurilor, am cumpărat uleiuri aromate, le dădeam foc să scap de mirosul de tomberon, am pus poze cu copiii mei peste tot, îmi era un dor infernal de ei, mă seca dorul, mă frângea, dar trebuia să rezist, nu-mi permiteam mai mult. La un moment dat, am vorbit cu un coleg, Șerban, m-a invitat la o cafea, mi-a spus că vrea să facem un grant, avea nevoie de cineva. Am acceptat, dar la cafea nu a mai venit nimeni, deși eu așa înțelesesem. Ne-am lansat în povești și la un moment dat am înțeles că acest coleg, acest bărbat vedea în mine o femeie. Femeia. Ciudat, nu mă mai simțisem demult femeie. Jenant, îi povestisem unde stăteam, mă autoironizam, mă luam singură peste picior, dar deja mă simțeam penibil. Eram tunsă extrem de scurt, sufletește, mă călugărisem, aveam grijă în ce mă îmbrac doar pentru că mi-era jenă de studenți, dar nu mai dădusem de luni de zile bani pe o haină, tot ce câștigam, trebuia să strâng să aduc copiii în București, într-o locuință normală. Era pentru prima oară când mi-era rușine de părul meu scurt, de blugi, de pantofii luați cu doi, trei ani înainte. S-a oferit să mă ajute să găsesc ceva mai omenesc, dar deja, ca un arici, am scos toți țepii, eram încordată și relaxarea de dinainte se volatilizase. Am plecat, nu aveam nevoie de ajutorul nimănui. Întotdeauna, după ajutor, urmează plata.

Cu colegii a fost același dezastru. Mă priveau ca un intrus. Câțiva bărbați au încercat o apropiere, inclusiv un profesor bătrân, cu cioc, înalt și costeliv, libidinos. Dar astfel de apropieri mă îngrozeau. Mă ascundeam în mine și nu mai comunicam. Colegele mă priveau ca o uzurpatoare. Nu venisem să le iau funcții, dar poate că ele nu știau. Am încercat să dau de înțeles că nu mă interesează niciun titlu, dar mai târziu am înțeles că nu funcțiile și le apărau, ci bărbații. Unii dintre colegi erau soț și soție, între alții se formaseră tot felul de legături mai mult sau mai puțin platonice, unele sufereau după alții, cele mai multe după Șerban. Și venisem eu, sinceră, spusesem tuturor că sunt singură și fiecare se zbârlea cum putea la mine, în dorința de mă vedea mai repede plecată. Trăiam clipe halucinante, intram la cancelarie și fețele zâmbitoare, se transformau în mutre acre. Întrebam ceva, nu mi se răspundea. Nu voiam să devin paranoică, la un moment dat, i-am spus lui Șerban. A râs, a zis că sunt oameni buni, dar că își apără proprietățile, sentimentele, iubirile. Când l-am refuzat pe profesorul bătrân și costeliv, mi-a spus că anumite lucruri se obțin doar cu compromisuri. Era senin: ”Faci unul major, la început și nu mai ai nevoie de altele după aceea”. Deja aflasem, dar nu eram în stare de astfel de compromisuri. Un compromis major, se transformă ca un bulgăre în avalanșă, dacă îl făceam, probabil nu mă mai întorceam în orașul meu, nu mai trebuia să suport întâlniri cu colegii, fiecare întrebare să mi se pară un apropo, fiecare cuvânt să mă lase să cred că s-a aflat, fiecare clipă în care să mă cenzurez, să nu se știe, să nu se ducă vorba, m-am gândit de mii de ori la drumul meu dacă aș fi acceptat atunci acel compromis. Bleeeh, nici vorbă! Era prea mult!

Șerban, mă întorc uneori în urmă și mă gândesc la tot ce a fost, la tot ce ar fi putut să fie. Șerban era un fel de cocoș al facultății, era sclipitor, avea conferințe în toate colțurile lumii, lucra cercetare adevărată, l-am privit în laboratorul lui de la facultate, când era la microscop, uita de el. Nu mai era bărbatul sigur de el, era un om obișnuit care căuta ceva, acolo, în microscopul acela era toată viața lui. În rest, era un Don Juan modern, cucerea, seducea, părăsea, femei căsătorite, colege cu noi trăiau drame adevărate după trecerea lui prin viața lor. Nu avea remușcări. Avea un principiu simplu: Carpe Diem! Singurul moment cert, cel prezent. Era frumos, era deștept, era cult, era boem, explozibilul sigur. Privindu-l, după zile în șir de încercare de cucerire a fortăreței Taina, cum îmi zicea el, m-am întrebat la un moment dat: Ce ar fi dacă??? Dar n-am simțit nimic vibrând în mine. Și m-am întors la straie de călugăriță. Ar fi fost doar un alt compromis pe care nu eram pregătită să-l fac. O cotitură inutilă în drumul meu. Când puneam seara capul pe pernă, în culcușul meu sărac, auster, gândul meu nu se oprea nicio secundă asupra lui. Nu-mi încălzea nicio clipă. Iar stolurile de fluturi din stomac, din inimă, de peste tot, rămâneau cuminți la locul lor, poate în așteptare.

Deja mă hotărâsem să nu rămân în București, aș mai fi putut încerca, dar decanul, ca un cioclu negru, îmi dăduse de înțeles că deja nu mai am ce aștepta. Aș fi putut încerca în altă parte, Șerban se oferise să mă ajute, dar nu puteam să târăsc la nesfârșit copiii în astfel de povești. Îi chinuiam, mă chinuiam. Mai erau câteva săptămâni, trebuia să-mi duc crucea până la capăt. Într-o zi, m-am suit într-un taxi. Am făcut cu mâna, nu am văzut că era ocupat. Când am realizat, am coborât mâna și m-am îndreptat spre altă mașină. Dar șoferul din prima mașină, m-a întrebat unde vreau să ajung. I-am spus că în Drumul Taberei și m-a întrebat dacă mă deranjează că mașina este ocupată și cu alte persoane. Nu mă deranja, voiam doar să ajung în acel „acasă” de conjunctură, să dorm, să uit. Dumnezeu a scurtat drumul spre uitare, spre somn. A trecut un Jeep, nu a dat prioritate, ne-am ciocnit și am ajuns la spital. Zile în șir nu am știut nimic. Eram sedată, probabil, să nu simt vânătăi, echimoze și câteva fisuri pe coaste, în rest, nu am pățit nimic, am fost singura întreagă din toată mașina, ceilalți au murit cu toții. Mașina, am înțeles mai târziu, era zdrobită. Eu nu mai știam nimic. Nu-mi aminteam decât că la un moment dat, m-am uitat în oglinda retrovizoare și am întâlnit ochii unui bărbat în vârstă. Ceea ce însemna că stăteam în spatele șoferului, de altfel singurul loc rămas întreg din taxi. De ce a vrut Dumnezeu asta? Nu știu! Din milă pentru copiii mei, probabil, care se așezau seara în genunchi și plângeau că nu sunt cu ei.

Toată vara am dat declarații, m-am întors o dată, și încă odată la București, pentru întrebări, analize, anchete, etc. Ieri, a fost ultima dată. Am înțeles că ancheta s-a terminat. Taximetristul a adormit la volan, au concluzionat polițiștii după luni de cercetări. Nu știu dacă este adevărul având în vedere că am auzit că șoferul Jeep-ului era mare grangur. Dar eu nu am putut ajuta cu nimic ancheta. Nu îmi aduc aminte nimic. Mă voi ruga toată viața pentru omul acela bătrân ai cărui ochi mi-au zâmbit obosiți în oglinda retrovizoare. A fost ultima privire. Dacă nu a fost vinovat, îmi cer iertare. Nu am putut să-l ajut cu nimic.

M-am întors învinsă în orașul meu. M-am întors la liceu unde am mai rămas câteva luni și m-am mutat la institut. Pustiul se întindea trist peste mine. Trăiam o amorțeală a simţurilor. Nu aveam niciun sentiment, parcă eram golită. Ceva nedefinit îmi detaşa trecutul de prezent. Mă întorsesem acasă. Definitiv. Și Andrei se întorsese. A fost lângă mine după accident. Parcă trăiam în viitor. Adică nicăieri.

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.