O reîntâlnire după ani!

Am hotărât așa, tam nesam mai mulți colegi din liceu să ne întâlnim din nou. A fost din scurt, dar fiecare a sunat doi trei din jur, apoi, s-a format un grup pe Facebook și un grup de organizare, a decurs totul rapid, unul a cunoscut pe cineva la un restaurant, altcineva DJ-ul, telefoane, mesaje, anulări de alte planuri, programări rapide la avion pentru cei plecați, unele refuzuri de neînțeles, amânări, rezervări, emoții, așteptări… și în sfârșit ziua cea mare.

Aveam nevoie de asta, aveam nevoie de emoția reîntâlnirii. Pe fondul veștilor proaste din ultima vreme, am vrut să simt că încă trăiesc. Am vrut optimism, tinerețe, dans. Să uit. Dacă ceva este în neregulă cu analizele mele, mă voi gândi luni. Acum este sărbătoare, am nevoie de sărbătoare. Și a fost.

Ne-am reîntâlnit dimineața la liceu. Cu ceva mai schimbați decât ultima dată. Mai maturi? Sau mai tineri?

Mai maturi pentru că am învățat fiecare că realizarea cea mai mare este familia. Mai tineri prin îmbrățișări, prin amintiri, prin năzdrăvăniile pe care rememorându-le, deveneam iar mogâldețe în uniformă, cu șepci, cu panglici, cu ecusoane de la cel mai bun liceu al orașului. Am fost câteva ore prieteni cu toții, prieteni deși unii veneau din State, din Austria, din Belgia, cei mai mulți din București. Am fost copii pentru o seară lungă, pe care o vom nota undeva într-un calendar al gândurilor, al amintirilor. Copii au fost și profesorii noștri cu părul alb, au dansat prin noi, au fost parte din viața noastră, încă o seară, așa cum în urmă cu ani, au fost parte din formarea noastră. Suntem și produsul brut al lor, al prieteniilor formate de-a lungul timpului, al legăturilor pe care le-am strâns odată, poate pentru totdeauna.

Nu a mai fost întâlnirea aceea formală de acum doi-trei ani, cum spuneam când unii se lăudau nematurizați încă cu metrese, cu laurii meseriei, cu mașini, cu copii făcuți prin camere obscure de hotel, ascunși de ochii celor legitimi.

Au spus cei mai mulți, scurt ce sunt, ce familie au, ce copii frumoși au crescut.

În spatele unei realizări profesionale stă și mult chin, lăsând la o parte munca, răbdarea. În spatele unei diplome universitare obținute pe vremea noastră, a stat mult stres, nopți nedormite, nesiguranță. Sesiunea însemna câte o lună de cafea băută la kilogram, pepsi luat pe sub mână, pachete de țigări fumate, una după alta. Cămine străine, camere impersonale. Concurență. Un loc mai sus, însemna un pas mai aproape de locul de repartiție visat. Am învățat fiecare că un doctorat, un proiect, o cercetare înseamnă oameni care îți zâmbesc, dar care nu-ți sunt prieteni, am învățat că cei care stau deoparte fără să te aprobe la fiecare pas, pot fi prieteni. Am căpătat prin realizări profesionale, uneori, rivali care s-au transformat în neprieteni. Ajutorul promis s-a transformat în piedici. Astea toate umbresc orice realizare profesională. Rămâi cu o diplomă, dar cu handicapul neîncrederii și câteodată al pierderii unor oameni în care credeai. Când dezamăgirea trece peste pragul sufletului, când deziluzia umple paharul inimii, umărul pe care plângi rămâne familia, bucuria rămân copiii. Și atunci singura realizare, singura importantă, este ce ai în jur. Nu diplome, nu lauri, nu epoleți.

Am fost fericită să reîntâlnesc oamenii dragi de demult, mai maturi, dar atât de copii.

Am reîntâlnit un Jerry la fel de tonic, dar sensibil, cu dezamăgiri adunate de-a lungul timpului, care când au dat peste margine, a spus: Stop! Vreau să știu că am un copil și vreau ca el să știe că are tată. Sensibil, chiar sub masca de om de lume, sensibil, căutând să cunoască, să mă cunoască, să știe de unde vine scrisul. Am reîntâlnit o Lenți cărând în spate greutatea unei cruci amarnice, aș fi vrut să-i spun mai multe, dar durerea ei din urmă, oprește orice cuvinte înainte de a porni de pe buze. Am recunoscut o Carmen, altfel, distinsă, caldă, trecută prin furcile caudine ale vieții. Am regăsit un Dan cu o soție frumoasă, caldă, o familie fericită, strălucind. Am revăzut un Ady cu ochi albaștri, pus pe nebunii, ascunzând tristețea, poate nerealizarea așa cum a înțeles-o el, sensibil, același poet, aruncând cuvinte parcă nepăsător unde vor cădea, unde vor lovi, apoi râzând. Copil încă? O mască? Cami, nebuna mea, ființa care mi-a ridicat o barieră, fără să-și dea seama, creând în mine o gelozie irațională. Mă uitam la ea, la felul ei sacadat de a fuma, aproape nervos, și realizam că-mi lipsește și acum fiecare zi în care nu este. Dar Cami este atât de realistă, altă mască? Mi-a fost teamă să-i spun cât mi-este de dor câteodată de ea. Am privit-o minute în șir când dansa, am privit-o cu coada ochiului, parcă să-mi iau provizii din ea pentru ceea ce va fi iar fără ea. Oana, serioasă, făcându-și datoria calculat, să nu supere, să nu creeze inegalități. Am reîntâlnit după 30 de ani un Teo director, dar același Teo, neschimbat, dezinvolt, cu o poantă pentru fiecare. L-am strâns în brațe cu drag, știind că n-o voi mai face iar câțiva ani. Ermina și Măria, amândouă bineînțeles, ca ani în urmă punând lumea la cale, doar ele două, în bancă, în ore, în pauze. Și apoi o Flori blondă zâmbind fericită de revedere, o Yvonă roșcată și veselă, o Danielă serioasă de menirea ei de a salva vieți.

Și Claudiu. Într-o vacanţă, trecând în clasa a 8-a, l-am cunoscut pe Claudiu. Îi murise sora de câteva luni şi pe nesimţite şi aproape firesc, am devenit sora lui.

Mâncam împreună, învăţam împreună, ne cunoşteam fiecare gând, fiecare speranţă şi fiecare zvâcnire de inimă. Şi mai târziu, orice vis împlinit voiam să il mărturisesc şi lui. Ca și acum.

Și aș fi vrut să întâlnesc un Emil, chiar cinic și schimbat! Pragmatic și mult prea realist. Un băiat căruia odată, orice făceam, nu reușeam să-i intru în grații! Și chiar nu înțelegeam de ce. Am înțeles după 30 de ani.

Dragii mei, aș vrea să știți că soarta nu-ţi trimite ocazii cu duiumul. Uneori pierzi totul, familie, prieteni, viață. Bucurați-vă de fiece clipă, trăiți fiece moment, într-o zi, cineva, un medic s-ar putea să vă spună că este ceva în neregulă.  În clasa a 12-a. am făcut un soi de oracol, fiecare a scris două trei rânduri, pagini, gânduri, sentimente, iubiri pierdute. Aș fi vrut să îi rog aseară să-mi scrie iar, pe șervețele, pe bucăți de hârtie, s-ar putea să nu mai fiu, înainte ca ei să nu mai fie. Câteva rânduri, ca în oracolele copilăriei, să ştiu ce însemn pentru ei, ce-am însemnat vreodată! Eu sunt şi ceea ce cred alţii că sunt, ceea ce văd alţii că sunt…

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Da, intradevar, amintiri placute, revederi nostalgice, clipe de viata traite la maximum. A fost ceva apocaliptic. Sunt impresionat de gestul colegului Alin Garnita care a venit din USA sa traiasca aceste momente, poate unice. L-am intrebat, daca a gasit asa repede bilet de avion, daca nu ia fost greu cu asa calatorie, mi-a raspuns sincer: la cat calatoresc eu … (este medic chirurg cardiovascular in state). Ce mare dorinta de revedere la acest om? A fost si Cristi Nitescu, si Costin Badica, Radu Balteanu, Liviu Mandruleanu, Vladu Florin, Gabi Voinea, Gabi Zamfirescu, Daniela Popa, Marlene Dinu, Daniela Croitoru, Gina Toana, Daniel Pirjan, Mirela Andrescov, Calin Badea si…, cu voia voastra ultimul, dar nu cel din urma Adi Popescu.

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *