Este decembrie, seara târziu, ninge cu fulgi mari, orașul se îmbracă în rochie albă de mireasă plină cu perle strălucitoare, globulețe vii, colorate, așezate pe voalul argintiu, sclipesc arătând unei jumătăți de lume că se apropie Crăciunul. Am așteptat toată ziua să mă sune Tu,Dorul, să-mi spună un cuvânt, să mă strige pe nume, să mă despartă în silabe, apoi să mă adune, să-mi coloreze fiecare literă cu răs de copil răsfățat, obișnuit să aibă tot ce vrea. Atât. Am stat seara întreagă cu ochii pe ecranul calculatorului, așteptând cuvintele de anul trecut: „Te-ai grăbit. Eu am revenit. Mâine sunt acolo. Poimâine sunt acolo. Nimic nu este întâmplător!”.
De ce mi-ai dat inimă, mamă, de ce când m-ai născut, n-ai scos-o să pui o bucată de piatră acolo? Am nevoie de tine, mamă! Sunt un copil, nu vezi ce trup mic am? Nu vezi cât sunt de firavă? Cum pot da eu singură socoteală vieții? Cum pot eu justifica o iubire ce mi-era interzisă? Dar n-am făcut rău nimănui mamă, n-am vrut, dacă am făcut! Doar m-am îndepărtat de cei care mă iubeau cu adevărat, e păcat, mamă, așa e? Cum pot eu singură, mamă să-mi port vina? Doar am iubit! Cum pot eu singură spune lumii că am iubit? Spune tu, mamă, ia-mă în brațe și apără-mă! Apără-mă de iubire, apără-mă de el, dacă tu erai lângă mine, poate că el nu intra adânc în inima mea, poate aș fi reușit să-l dau afară la timp, poate că știai tu să mă ferești. Ca orice copil cu inima slabă, cu trupul vlăguit, cu sufletul sleit, am nevoie de tine, mamă și tu nu vrei să vii acum.
Stau cu ochii pe ceas, sunt singură, fumul greu din țigară se amestecă cu aburii ceaiului fierbinte, în care am turnat rom, vălătuci se avântă în aer, dansează într-un tango din ce în ce mai sumbru, mai negru, înlocuiesc ceaiul doar cu rom, fumez și în vârtejurile din aer se amestecă și gândurile mele. M-am dus prea adânc într-o altă lume, sunt mai mereu singură și mă scufund prea des în lumea mea, aproape că nu mai exist în realitate și nu este acesta felul meu de a exista, mă ascund, înghesui repede sentimentele mele în rânduri răzlețe. Nu am aflat, așa cum credeam, nici ce caut eu pe pământ, ce însemn, a cui sunt eu, cui aparțin, pentru cine am venit, pe cine trebuie să salvez, pe mine cine mă salvează? Încerc să citesc ce i-am scris Tu,Dorului de-a lungul timpului, dar mă sperii, nu mă dezic de ceea ce sunt sau de ceea ce eram acum ceva timp, nu mă dezic de sentimentele de atunci, doar că uneori plângeam când scriam şi lumea se sfârșea, dar din tot ce-i spuneam reies eu, cea care sunt cu adevărat, chiar dacă după unele fraze încerc să mă ascund, ca după o cortină, dar există altele care mă demască şi probabil în spatele celor care ascund adevărul, sunt eu aşa cum aş fi vrut să fiu, sau eu știu? sunt doar variante ale mele…
Lumea se învârte cu mine, fumul mă înconjoară, e târziu, limbile ceasului se așează cuminți una peste alta, ca două picioare dezgolite de fecioară, ce-și acoperă goliciunea. Este ora 12,00.
Am așteptat cu sufletul greu, dar nu am putut împiedica o rază de soare să răzbată uneori, când telefonul suna. Dar Tu,Dor a rămas mut. Nimeni nu m-a chemat la el. Nu știu dacă trăiesc în realitate sau este un vis urât. Aștept să mă trezesc și până atunci tot ce fac, fac mecanic. Mai aranjez câte ceva, mai scriu un cuvânt, mai zâmbesc. Mă întorc spre geam și globurile bradului strălucesc sub leduri. Am trăit un vis și de-abia acum realizez cu adevărat că s-a terminat. Am dansat, am mângâiat, am sărutat, am mușcat am zburat. Nimic n-a fost real. Ceasul trecut de 12,00 îmi dovedește asta. Nu știu ce voi face cu mine goală. Goală în gânduri, goală în sentimente. Ochii mei sunt goi, ca ai statuilor, nimeni nu mă privește acum să le simtă răceala, sufletul meu este ușor, apăsarea a trecut, nimic nu mai are un rost de aici, gândurile s-au ridicat undeva, sus în aer, volatile. Amintirile se ascund, nu știu de-au fost reale sau le-am născocit, strivită de realitatea din jur și uneori de nedreptate, de dor, din jale. Visele mele nu au avut hotar. Povești întregi am țesut, legendă te-am făcut, Tu,Dor.
Încet, lovindu-mă de tot ce-i în jur, îmi așez capul pe pernă. Câte lacrimi a șters perna mea, câte vise a găzduit, câte speranțe plăsmuite în seri târzii a acoperit. Dă-mi, Doamne uitarea! și strâng din ochi și strâng de colțul pernei, disperată să adorm, legănându-mă, dorind căderea în vis, poate acolo nu este frig, poate acolo, vei veni, mă vei chema.
Nu pot dormi, dar te văd, mamă, nu pot duce singură pământul în spate, nu, nu pot renunța, este dragul meu, este povestea mea, realitatea mea, mamă, inima mea secătuită capătă putere și trage după ea un corp mult prea obosit să se opună. Mă duc după el, mamă, mă duc după inima mea, eu sunt un suflet, așa e mamă? mă duc să-mi caut jumătatea de inimă pierdută demult, într-un octombrie cald, când vântul bătea și haina lui zbura după umeri și pletele lui nu stăteau locului, ciufulite de adiere. Eu sunt adierea, mamă, mă duc să-mi caut anotimpul, cuibul, destinul!