Tu,Dorul meu, tu m-ai împins pe mine, acum mult timp într-o lume în care sunt și eu nouă.

Unele povești nu pot fi spuse, dar eu pot să le scriu câteodată, nici inima făcută țăndări nu poți să o desenezi, dar am încercat să descriu tristețea, visele îndoite, nici viața pe care mi-ai dat-o nu pot să o spun cu cuvinte în fața ta, dar am încercat să-ți explic ce ai însemnat pentru mine, aici, pe foile astea albe. Dacă o instanță supremă, te-ar judeca, văzând probele, iluzii destrămate, inimi bucăți, pe o parte, sclipirile ochilor, zâmbetul din colțul buzelor, ochii mei făcuți azur de fericire, pe de altă parte, te-ar condamna la dragoste pe viață cu executare. Ai avea ceva de spus în apărarea ta? Dacă o instanță supremă m-ar judeca, aș aduce apărare foile astea, scrise pe parcursul anilor, martori tăcuți ai fiecărui moment de timp.

Nu mi-e teamă de tine! Nu pentru ce simt. Scriu, deci exist! Teama încătușează mărturisirea, inhibă șirul coerent al spovedaniei. Nu pot să-mi resping dreptul de a simți, de a iubi, să-mi raționalizez simțirile și mai târziu, să înțeleg că atunci când aveam mai mare nevoie de mine, de inimă, de eliberare, eu, deja trăind într-o lume a dozării iubirii, a falsului și ipocriziei, m-am amăgit cu obscuritate, m-am dus cu vorba singură, am căutat superficilitatea, mediocrizându-mi chiar lumea mea interioară, făcând socoteli logice, căutând motive concrete și găsind explicații coerente. Nu-mi cenzurez sentimentele! Lasă-mă acum să fiu patetică, acceptă patetismul meu ca pe un gong final al unei piese de teatru. Și crede tot ce-ți spun! Dacă în unele momente, m-am ascuns, am coborât privirea ca tu să nu vezi, m-am întors cu spatele ca tu să nu știi, am fugit, ca să nu fiu în preajma ta, acum lasă-mă să dau frâu liber sentimentelor, să nu mai dozez, ca la o lecție de chimie ceea ce simt, să nu mai pun algoritmi și formule, ca la o lecție de matematică, ceea ce-ți arăt, să nu mai aranjez frazele în subiecte și predicate, ca la gramatică, în ceea ce-ți spun. Am considerat dragostea mea față de tine ca fiind o slăbiciune. Am greșit! Și greșeala m-ar fi putut duce la un faliment al sufletului. La un moment dat, mi-aș interzice iubirea, sau aș dezminți-o. Așadar, te accept ca pe oglinda în care vreau să mă văd zilnic, te accept ca pe un destin, te accept râzând și te accept plângând,  acceptă-mă și tu lângă tine cu râsul și cu plânsul meu, acceptă-mă ca pe cineva pe care nu poți să-l pierzi. Lângă tine nu există balauri să nu-i pot învinge, lângă mine nu există vis la care nu poți ajunge. Zâmbește când ești lângă mine, trăiește un gând frumos, scrie o poveste. Ți-am mai spus, iubirea adevărată nu este cea cu învinși și cu învingători, nu este cea în care facem testări unul pe altul, în care ne așteptăm la colțuri să ne facem rău, să ne stârnim gelozii deșucheate, să vedem dacă suferim din dragoste. Iubirea adevărată este cea care eliberează, cea în care ne dorim transformarea, ne dorim să fim mai buni, ca acela pe care-l iubim să fie mândru de statueta din mâinile lui. Iubirea adevărată nu este o luptă în care cei slabi devin mai puternici, iar cei puternici clachează, sau mai rău, devin sterili, imuni la orice simțire. Iubirea adevărată nu este un joc printre cearceafuri, un dans de o noapte. Te-am mințit de atâtea ori, spunându-ți, scriindu-ți că voi pleca de lângă tine o zi, o săptămână, o lună în speranța că mă voi vindeca, știind sigur că tu ești adânc îngropat acolo în inima mea și că nu este suficientă fuga de o zi, o săptămână sau o lună, ca să te uit, știind sigur că doar o alungare mă poate dezlipi definitiv de tine și mă poate dezlipi fizic, pentru că inima va rămâne mereu acolo, lângă tine, hotărâtă să te ducă dacă tu nu mai poți. Asta este un destin! Și te-aș urî numai dacă mi-ai cere să uit de tine, să uit dragostea mea, și m-aș urî dacă aș crede că pot să o alung, să o îngrop, să o las, să o rănesc. E aerul meu, e nordul meu, nu încerca să-mi remodelezi dragostea, nu încerca să-mi definești iubirea, vei ofensa minunea. Nu încerca să mă întorci din drumul meu, nu încerca să-mi interzici iubirea, vei fi un doar un alt om mărunt și nu ești. Nici Dumnezeu nu a vrut să mă alunge de lângă tine, astfel de ce rugăciunile nu mi le-a ascultat? Dumnezeu m-a auzit, dar m-a lăsat singură, probabil este pe undeva prin preajmă să mă sprijine atunci când alunec de tot, dar în trânta mea cu inima mea nu m-a ajutat, nu m-a ascultat, m-a lăsat să mă lupt singură, să cad și să mă ridic din propria mea cenușă, să ard, să mă curăț, să văd singură dacă este sau nu este, dacă simt adevărat sau fals și la final când am judecat și am știut că nimic nu este fals în sentimentul meu, Dumnezeu m-a întărit. Și acum am aflat, am voie să iubesc, am voie să iubesc greșit, dar nimic nu este greșeală în iubire, alerg spre tine ca spre un pământ ce nu are țărm, alerg spre tine ca spre nemărginit și sunt datoare față de mine să alerg spre tine, pentru că eu m-am născut liberă, să fiu fericită, nu cu teamă de durere, nici cu teamă de fericire. Am așteptat doar tresărirea, trezirea și am zburat spre tine ca spre lumea fără reguli, fără limite și fără granițe. Lumea dragostei. Nu mă mulțumesc cu puțin, pentru că nu am fost învățată să trăiesc cu puțin. Nu vreau ca visând la viitor, viitorul să treacă, sau prezentul să treacă. Vreau să zburd liberă, fără prejudecăți, fără hotare printre planete, să caut lebede și urse, să suflu în praf stelar, să mă dau în leagăn pe luna nouă, să fac baie, goală în văpaia soarelui, să alunec printre nori, să-mi fardez obrajii cu pulbere de stele, să mă plimb cu carul mare și la fiecare râpă, să mă prind de stele căzătoare. Înțelegi, dragostea mea? Vreau să mă uit fix în ochii tăi, fără să-mi mai cobor privirea de teamă că ai să vezi dincolo de ceea ce vreau eu să-ți spun, vreau să te uiți la mine, cu tot soarele din ochii tăi și mie să-mi crească pistrui, de la atâta privire, ca la mare. Poate că viața are cotituri și gropi, dealuri și munți, dar eu vreau să chiui la fiecare serpentină sau răscruce. Nu vreau să-mi mai fie frică, nu vreau să-mi fie rușine de acea parte din mine pe care stă mâna ta, nu vreau ca visele mele să se transforme într-o horă dantesca, să-mi fie teamă că stelele nu mai cad ca altădată.

Așteaptă-mă, iubirea mea, așteaptă-mă în locul în care am devenit din doi, doar unul!

Taina

Spune-ți părerea

comments