Este extrem de cald. Iulie s-a revărsat cu arșiță, cu patimă mare peste oraș. Dimineața mai este ceva mișcare pe străzi, apoi spre prânz se pustiește în jur, lumea se ascunde în birouri, în case, rar mai trece câte o mașină, rar mai vezi pe cineva pe trotuar. Spre seară, începe puțin vânzoleala, iar când soarele se ascunde după fusta nopții, orașul se dezmeticește, se trezește puturos, încă întinzându-se lasciv, terasele capătă viață, claxoanele prind grai.
Macondo pare a fi pârjolit. Iarba este arsă, frunzele teiului bătrân sunt aduse de secetă, copacul pare mai gârbovit, parcă și crengile sunt mai aproape de pământ. Azi de dimineață nu am mai găsit pisoii. Cutia era goală, doamna de la chioșc i-a scos de dimineață afară, apoi au dispărut. Cutia este goală. Sub aerul deja cald, am venit hotărâtă să-mi beau cafeaua și să-ncep ziua cu o mică joacă. Dar nu pot decât să mă învârt pe loc, sunt buimăcită, pisicii erau ca două raze de lumină. Îi caut, mă uit să nu mă vadă nimeni, noroc cu căldura, toți ies din mașini și se îndreaptă fără să vadă nimic în jur, cu dor de aer rece din laboratoare. Îi caut la tomberoane, vânzătoarea este și ea buimacă, suferă, este speriată, se legase de pisicii gri, pictați de Dumnezeu cu rimel pe la ochi. Știu că am întârziat, dar nu mă pot întrerupe din căutare. Caut aproape cu disperare în toate cotloanele, mă gândesc că poate au găsit un loc răcoros, dau la o parte crengi uscate din curte, răvășesc iarba, și mă rog la Dumnezeu, măcar să-i fi luat cineva cu suflet. Mi-e greu să mă uit în stradă, mi-e greu să mă gândesc că poate o mașină în viteză, nu, nu mă gândesc, cu siguranță sunt vii, cu siguranță sunt pe undeva ascunși de arșiță. Am întârziat mult, și cu toată panica, mă îndrept către laborator. Mă interpelează Madam de cum mă vede: ”Acum se vine? Unii vin cu noaptea în cap, iar alții consideră serviciul moșia lui!”, dar îmi vede fața desfigurată și tace. Șefa nu este în laborator, dar intră câteva minute mai târziu cu profesorul Ineu, mă vede îmbrăcându-mi halatul, îmi face semn, mă duc spășită: ”Am întârziat! Nu o să se mai întâmple!”. ”S-a întâmplat ceva?”, fac semn cu capul că este în ordine, dar ochii mei spun altceva. Sufăr la gândul că cele două ghemuri de blăniță au pățit ceva și fără să vreau, mă abțin cât pot, dar lacrimile îmi țâșnesc ca două izvoare.
La masa mea, este liniște. Prietenii mei își dau seama de starea mea și tac, nu pun întrebări, dar sar să mă ajute cu instalațiile. Lucrez în liniște, dar mă uit mereu pe geam în speranța că voi vedea pisoii. ”Aștepți pe cineva?” mă întreabă Eugen, dau din cap, neg și continui să lucrez agitată și speriată. Îmi dau seama că toți din laborator se uită fățiș sau cu coada ochiului la mine, sunt altfel decât de obicei, știu, dar parcă nu mă interesează. Aș accepta ideea că i-a luat cineva, că are grijă de ei, dar nu mă pot gândi, alung orice altă variantă. Lucrez tăcută și la orele prânzului, când pe furiș se face al doilea rând de cafea pe trepiede, caut pachețelul cu mâncare și dau fuga afară. Caut din nou, răstorn pământul, scotocesc, îi chem, mă duc până departe, în spatele curții, dau la o parte gunoaie adunate de ani, îi strig, disperarea mea este și mai mare la gândul că mâine încep concediul, voi pleca în câteva zile la mare și nu voi avea liniște nicio clipă știind pisoii mei dispăruți.
Ziua trece încet. Lucrez, dar gândul îmi este departe, ochii pe geam, inima făcută mică, mică de tot.
În timp ce lucrez, intră profesorul, vorbește ceva pe șefa, apoi vine către masa noastră, se uită cu coada ochiului la mine, da, l-am văzut, vorbește cu Eugen, apoi îmi face un semn discret, eu mă îndrept către el și-mi spune cu lumină în ochi: ”Stai liniștită, pisicii sunt în regulă! Cât timp ești tu plecată, voi avea eu grijă de ei!” și zâmbește larg, râde văzând ușurarea mea și pleacă. Fug fără să mai întreb pe nimeni, alerg către tei, și acolo, pe iarbă sunt pisicii mei jucându-se cuminți. Înțeleg de la vânzătoare că vrea să-i adopte fetița unei vecine, de dimineață i-a luat să se joace cu ei, era pe bancă profesorul, l-a întrebat, el i-a dat voie neștiind ce pietroaie va prăvăli, și acum fetița a adus pisicii înapoi. Inima mea este un bulgăre de foc, îmi vine să-i îmbrățișez pe toți, intru în laborator și sunt toată numai un ciripit. Bineînțeles că toți se uită ciudat la mine, dar ce-mi pasă?
Înainte de a pleca acasă, intră profesorul, vorbește cu șefa și el fixează un punct pe tavan, arată ca și cum s-ar gândi la ceva, și în timp ce privește în sus, eu îl iscodesc pe furiş. Este ciudat, parcă e ca un pericol, dar nu știu ceva mă atrage la el, dar în același timp, simt o teamă inexplicabilă. Pentru el? Legat de el? Față de el?
Pleacă și eu fără să mă mai gândesc întind mâinile pe masă, de mâine voi lipsi două săptămâni, pun capul pe mâini și mă gândesc că-mi va fi dor de ochii aceia, de zâmbetul de lumină. Nu știu, sunt lucruri pe care nu pot să le explic, pe care nu pot să le descriu, sunt stări pe care nu le pot descifra, sentimente difuze pe care nu le deslușesc, nici măcar nu le pot trăi până la capăt…