Am, fără să fiu sau să mă simt bolnavă, personalitate multiplă, sunt două femei într-un singur trup. Mă trezesc dimineața și sunt mamă, pregătesc micul dejun, rapid, fac un sandviș, umplu sticluța cu apă. Uneori, mă mai așez în pat, poate adorm și atunci, la căderea din realitate, mă transform pentru câteva clipe, sunt Taina, femeia și atât. Câteva clipe, alerg cu Tu,Dorul meu, dansez cu el, râde, soarele îi sclipește în păr, doar câteva clipe și uit. Somnul e dulce, visele îmi țin de cald și de drag, este bine, uneori clipele de dinainte se prelungesc în somn, dansez, zbor, alerg. Mă trezesc speriată, sunt mamă, este târziu, Andrei a plecat deja, nu am simțit nimic, mă îmbrac în viteză, voi întârzia? Conduc, ajung la institut. În fața ușii, dau jos haina de soție și mamă, redevin femeia și atât. Pe față îmi atârn un zâmbet, îl întind bine să ascundă totul și teamă că nu mă va vedea, că nu va avea timp să-mi zâmbească. Și ce dacă? Voi ajunge acasă și voi visa. Îmi fac curaj, intru. Am de lucru, am de fugit, am de ascuns, am de privit pe furiș, am de mângâiat cu ochii, de liniștit cu privirea, de certat câteodată, de certat că atunci când sunt femeie și atât, îmi aparține, mi-am luat rămas bun de la el, l-am vrut alungat din viața mea, dar simt că el încă îmi aparține, aici, în locul acesta, doar în locul acesta, bătea la ușă și intra, prima lui privire era spre locul meu, când nu se uita acolo, știam că nu este în ordine, era supărat și voia să-mi arate asta, își impunea să-ntoarcă privirea în altă parte. Taina, femeia se retrăgea într-o carapace rece, de piatră. Dar dacă privirea lui era spre mine, femeia ieșea la iveală, râdea, îl atingea pe păr cu raze din ochi, îi lua inima în palme și o liniștea, îi mângâia fiecare cută de pe față. Sunt Taina, ore în șir sunt Taina, tresar, pulsez, vibrez…
Apoi plec acasă. Stau în mașină câteva minute, dau o piele jos și mă îmbrac în alta, mă pregătesc să fiu iar mamă, ajung, pregătesc masa, calc, fac curățenie, sunt o mamă obișnuită, îmi place atât de mult să am grijă de casa mea, este profesia mea preferată, să fiu mamă. Rămân mamă, soție toată seara, câteodată cu Andrei, mergem la antrenamente, fac efort fizic, îmi place, uit, mă las purtată de dans, seara, sunt iar soția perfectă, sunt mama perfectă, de ce trebuie, periodic să-mi dau pielea asta jos? Uneori, nu pot să mă uit în ochii lui Andrei, mă simt ca o Messalină, chiar dacă în mintea mea nu sunt imagini carnale, eu înșel. Nu pot găsi o explicație concretă. De ce mă face să vreau să mă transform? De ce nu îmi este de ajuns rolul de soție și mamă perfectă? De ce mai mult? De ce? De ce? Mă ascund seara la mine în cameră, sau în zilele în care sunt singură, mă ascund și scriu, dau jos pielea de mamă și redevin Taina femeia. Pentru nimeni altcineva nu pot să mă transform, doar pentru el. El al meu, el pe care vreau să-l alung. Mă transform în femeie, dar rămân o adolescentă fără minte, dusă ușor cu preșul, cu niște cuvinte frumoase, sau doar cu câteva priviri, o adolescentă care strânge febrilă tot ceea ce îi amintește de el, bilețele scrise de el, doar pentru că au scrisul lui, poze, pentru că apare și el, acolo, într-un colțișor, mărțișoare de la el, petale, o colecție strânsă de copilă netrecută prin viață, nicidecum de o femeie. Toate mărunțișurile strânse, vor ridica semne de întrebare celui care le va găsi după ce eu nu voi mai fi. Nimeni nu va înțelege, o pungă cu fleacuri, trăistuță de bagatele care nu înseamnă nimic, care vor fi aruncate pentru că nimeni nu va înțelege că două – trei prostiuțe vor de fapt să celebreze o dragoste, un cuvânt spus, sau scris, că toate sunt dovezi că el a existat, că el s-a gândit la mine, că însemnam ceva. Altădată, aruncam din viața mea, sau din casa mea obiecte mai valoroase, dar care nu însemnau nimic. Punguța mea cu fleacuri înseamnă mult mai mult. Am o punguță de prostiuțe și pe email, pentru mine sunt toate colacul meu de salvare când mi-e teamă de viață, când mi-e teamă să mă trezesc, sunt o mărturie clară a unei iubiri adevărate, veritabile, așa credeam eu, ia-uite, mi-a trimis mesajul ăsta, este clar că ține la mine, făcându-mă că uit să privesc și data la care am primit mesajul, acum un an, poate mai mult! Sunt Taina, femeia îndrăgostită și mă agăț de punguța mea de bagatele ca să îmi asigur liniștea, să nu simt lipsa lui de afecțiune din unele momente. Aceleași mesaje, uneori cu tâlc, alteori mult prea lirice, dar simple ppt -uri neutre, le-am primit și din alte părți, dar nu au contat pentru mine, în schimb venite de la el, însemnau renașterea unei speranțe, continuare unor vise.
De ce trebuie să-mi dau haina jos la fiecare pas? De ce sunt două persoane într-un singur trup? Nu am nicio explicație de ce mă comport ca un copil cu capul în nori, ca o fătucă îndrăgostită? Cumva, fără să știu cum și de ce, eu cu el am rezonat. A fost suficientă o singură secundă de sincronizare a unor sentimente la un nivel profund. Până atunci, probabil că nici nu am vrut vreodată să mă îndrăgostesc, dar atunci, în clipa rezonării, am vrut. Am vrut să fie parte din inima mea, mult timp, nu efemer, am vrut să-l descopăr și să mă las descoperită pas cu pas și fără să-mi dau seama, fără să știu, întorcându-mă în mine, am găsit lucruri demult ascunse. Probabil mi-a fost dor de mine, cea curată, cea ingenuă, cea de 20 de ani, probabil mi-am dorit să-i redau lui aripile rupte în zbor, frunzele pierdute pe drum, valurile sparte în furtuni, razele cioblite, chiar dacă nu am primit în schimb ceea ce am dat, dragostea mea nu se compara cu nimic, nu pot să o măsor și nu aș da-o pe nimic.
Mi-e dor de Taina copil, mi-e teamă să mă gândesc la Taina femeia.
Voi fi după ce închid ochii, seară de seară.