Taină, nu mă lăsa! Taină, viața mea irosită prin vulcani fără lavă, prin munți fără copaci, prin oceane fără valuri, viața mea, viața mea se duce. Te-am alungat în timp ce te strângeam la piept, te-am gonit în timp ce te sărutam, te țineam de mână să nu pleci și cu buzele îți spuneam: ”Du-te!”. Nu te du, Taină! Așa cum sunt, în egoismul meu, nu știu cum altcumva pot iubi mai mult. Nu ți-am spus nimic, te-am lăsat să te zbați în întrebări și îndoială și orgoliul meu zâmbea ca un crai nou pe cer senin, luând zbaterea dovadă de iubire. Te-am iubit pentru mine, că să-mi umpli ziua, ca să-mi acoperi noaptea, ca să visez vise cu tine. Te-am iubit doar pentru mine, n-am știut că iubirea nu este așa, tu nu ai păstrat nimic pentru tine, mi-ai pus inima nu în palmă, mi-ai pus-o la picioare, am dat în ea, am jonglat, am driblat, fără să știu câtă nevoie am de inima asta dăruită cum nimeni nu mi-a mai dăruit ceva. Lasă-mă să dau totul pe repede înapoi, lasă-mă să schimb cursul pe care l-a luat viața mea de când ești tu. Pentru că nimic, nicio laudă, nicio carte, aplauzele, eu pe o scenă cu lumea la picioare, nimic, nimic nu m-a făcut mai fericit decât viața mea de lângă tine. N-am știu ce ești, semănai cu o neființă, n-am știut ce însemni, uneori întindeam mâna și trecea prin aer, prin ceață, aduceai cu o nălucă, n-am crezut că exiști cu adevărat, până ai vrut să te smulgi din mine, să pleci. Atunci a durut și am știut că ești! Ești un copil, Taină, numai un copil dăruiește cum dăruiești tu, habar n-ai de căile strâmbe pe care oamenii apucă, habar n-ai de ce înseamnă om în general, nu cunoști gândirea celor din jur, te încrezi, te rănesc, apoi te ascunzi. Am transformat lumea în ceva ridicol, am pervertit-o și în lumea asta diformă, tu ridici palate pentru mine, tu construiești lumi, tu crezi în povești pentru mine, le modelezi după tine, le șoptești, le scrii și eu n-am fost lângă tine să le ascult! Ai spus basme cu mine, eram când Harap Alb, când Prâslea, eram întotdeauna fiul cel mic, care devine mare, eram frumos, curat, te-ai eliberat înălțându-mă pe soclu nemeritat, te-ai rememorat, m-ai reinventat, m-ai iubit și te-ai expus, eliberarea s-a transformat în suferință, copilul Taina, a devenit femeie. Năluca, neființa avea suflet, avea nume. Eu n-am văzut. Eu n-am știut, sau am tăcut.
O chemam pe Andreea și o luam în brațe, voiam să mă simt bărbat, dar strânsul ei nu era ca strânsul tău, inima mea nu zvâcnea, sufletul meu nu vibra, și eu-bărbat, mă simțeam sterp. Pe tine te voiam în brațele mele. Închideam ochii și mi te închipuiam acolo, lipită de pieptul meu, palmele mele creșteau sau se micșorau, deveneau căușe potrivite pentru sânii tăi, abia atunci începea inima să bată, sufletul să simtă.
Taină, auzeam cucul în spatele meu, îi strigam: ”Cucule, puiucule, câți ani îmi vei dărui, până ce eu voi muri?” și cucul nu mai cânta, îmi era teamă, vedeam bătrânețea hâdă în urma mea, voiam să-mi verific bărbăția, puterea, seducția, joaca, mi-era teamă să nu-mi închid sufletul viu, atât de viu, într-un trup-coșciug trecut deja, prizonier tânăr, adolescent, într-un cavou inert. Lângă tine, doar lângă tine am înțeles că trupul meu trăiește, că se zbate odată cu inima tânără, tu mi-ai adunat în palmă ridurile și cicatricile, ai suflat peste ele și s-au împrăștiat ca păpădia. Da, sunt tânăr, doamnă, sunt tânăr, Taină, prin tine mi-am recuperat viața și anii de liceu și-mi vine acum să-ți strig cum strigam odată lângă scenă: ”Abia acum încep să te iubesc, când simt că te-am pierdut pe totdeauna!”. Dar nu te-am pierdut, Taină, am tăcut, mi-a fost frig și mie de tăcerea mea, mi-a fost teamă de cuvinte, nu pot să mă transform, am o viață lungă în spate și o plată pentru tot ce-am trăit! Nicio clipă n-am trăit-o gratis, am simțit-o până în prăsele, am trăit plumb și am trăit smoală, lasă-mă să trăiesc soare cu tine. Nu-ți voi scrie, nu pot să devin altfel decât sunt, nu vreau în egoismul meu de lup singuratic să mă lege vreun cuvânt, nu vreau nimic să rămână scris, nu vreau nimeni să afle vreodată ce-am trăit, da, știu, arunc totul pe umerii tăi, acceptă-mă așa cum sunt, voi lupta cu brațele mele pentru a te păstra, voi lupta cu ochii, voi lupta cu zâmbetul meu, îți voi pune cireșe – cercei la urechi, voi mușca din ele și cu buzele pline de sânge, te voi săruta, sângele cireșelor se va amesteca cu sângele buzelor tale, vei fi a mea Taină, voi mușca din tine ca din tinerețe, vreau doar în brațele mele să-ți fie ”acasă”!
Tudor