Te recuperez pas cu pas, adun bucată cu bucată din tine, eu te-am împrăștiat, te strâng într-un întreg al meu, te uiți la mine mirată, ochii tăi capătă sclipiri, dar le ascunzi, ți-e teamă, dar îți prind zâmbetul în colțul buzelor. Rămân secunde în șir cu privirea fixată pe buzele de pe care zâmbetul a zburat deja, mă văd mușcând din ele ca din piersici pârguite. Îmi zvâcnește sângele, cu un efort întind mâna și te ating, plimb mâna pe brațul tău, desenez îngeri, fluturi, te învăț pe dinafară, te scad, te adun, aș vrea să te gust. Tu încerci să rămâi de gheață, dar trupul te trădează, tresari și fiorul îl simt în vârful degetelor. Încă nu m-ai uitat de tot, încă ții minte atingerea, pielea ta păstrează urmele verii încă, știe atât de bine să fure soarele de pe cer, dar bronzul doar acoperă semnele rămase de la mine, pielea este învățată cu degetele mele, acum se trezește la viață, își amintește tot, tresare, apoi îmblânzită, se lasă mângâiată. Privirea ta îmi urmărește mișcarea degetelor, îmi simt pulsul în gât, da, poate mă joc și acum, dar mă joc ca să te recuperez, este un joc periculos, ți-aș da părul la o parte și aș săruta vena care pulsează la poalele gâtului, dar te-ai speria și mi-ai fugi. Continui să te pictez ușor, parcă ești o pisică întinsă la soare, te relaxezi, dar inima mea bubuie nebună, și cuvintele pornesc fără voie de pe buze: ”ești ispită, ești o ispită toată!”. Jocul încetează, te uiți mirată la mine, îți ascunzi apoi privirea și pleci.
Rămân gol, pulsul își revine încet, dar mă străbate iar gândul rătăcind aiurea: ”Cucu-n spate n-a cântat și moartea m-a săgetat!”
Te recuperez clipă cu clipă, te strâng ochi cu ochi, geană cu geană, deget cu deget, piele cu piele, sânge cu sânge. Nu pot câștiga dacă nu chem sângele tău în ajutor, știu, mi-ai spune că nu e corect, dar ce este corect în dragostea mea? ce este corect în dragostea ta? Mi-ai spune că sângele tău e tabu, Taină, nimic nu e tabu când vreau să fii cum ai mai fost, cine poate să mă oprească din drumul meu? de ce nu m-a oprit cineva de la început? de ce m-a lăsat cineva, oricine, să capăt fața ta, să respir aerul tău, să plâng lacrima ta, să râd pe buza ta? Te-am uitat, cândva! Credeam că te-am uitat, dar uitarea durea, absența ta durea, amânam alungarea, te mai chemam, te mai vânam, te mai jucam, te mai iubeam. Îți simțeam mâna ta făcută căuș special în palma mea, se potrivea perfect acolo, își făcea cuib, tu îți făceai culcuș cald în inima mea, te așezai, te răsfățai, ignoram potrivirea, da, orgolios, mă făceam că nu văd cum visul meu mergea întins spre tine, întâlnea în cale visul tău, se hârjoneau visele, se atingeau, se sărutau, da, sunt bărbat și visele făceau dragoste, da, recunosc, gândul meu nu era curat ca gândul tău, visul meu te voia, te căuta. Crezi, Taină, că n-am locuit în casa construită în vis de tine, crezi că nu te vedeam seara cum priveai din brațele mele la televizor, cum râzi, cum plângi? Crezi că nu te vedeam cum adormeai suspinând, visându-mă? și atunci se întâlneau visele iar și nu mai erau vise, deveneau realitate, o realitate doar cu tine, eu privindu-te, tu dormind pe o parte, cu un deget lângă nas, copil mângâiat de soare, copil adiat de vânt, copil scăldat de valuri.
M-am îndrăgostit de mii de ori de tine, mă îndrăgosteam și când te alungam, mă îndrăgosteam de privirea ta ce se voia rece, mă îndrăgosteam de aerul tău serios, de chinul ce ți-l provocam, de gelozia ce ți-o simțeam, mă îndrăgostesc și acum, mă îndrăgostesc clipă de clipă și atunci, cine mă poate opri, ce mai este tabu? Caut în sertar și găsesc rămășițe de petale albe de liliac, batista-rochie de mireasă mai este încă acolo, pe raft, iubirea mea, lăsată acolo mereu, o iau, o folosesc, iubesc, o pun înapoi, îmi spun mereu: ”Iubire, bibelou de porţelan/Obiect cu existenţa efemeră,/Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră/Pe care te-am lăsat acum un an…” și știu că nu e efemeră, că doare, că mi-a umplut vulcanii cu lavă, munții cu frunze verzi, oceanele cu valuri.
Tudor