Într-o zi, ţi-am dăruit o crenguță de liliac alb. Am intrat pe furiș pe ușa masivă, încercând să nu mă vadă nimeni. Nu erai în birou, știam, nu văzusem mașina ta în parcare. Am intrat și am pus crenguța pe birou. Era brodată cu fir de dragoste de adolescentă, curată, sinceră, ce nu cerea nimic, şi cu fir de dragoste de femeie matură, care nici ea nu cerea nimic, doar se visa din când în când cu capul pe umărul tău. Petalele erau din grijă, multă grijă pentru tine şi din credinţă în Dumnezeu că nu va pleca de lângă tine atunci când ai nevoie de el. Şi ai tot timpul nevoie de el, ştii bine. Am suflat peste liliac şi am şoptit: ia Doamne din anii mei decât din ai lui. Așa cum mă rugam când eram mică pentru tataie.

Şi am aşezat liliacul cu grijă pe biroul tău, cu teamă să nu mă vadă cineva, cu teamă că nu-l vei găsi, cu teamă că vei întreba, cine, tu, sau tu? Că vei întreba pe alţii, că mă vei întreba de faţă cu alţii şi nu voi putea să spun că eu am pus petală cu petală în acea crenguță.

Şi am pus teamă că în ochii mei se citeşte totul, şi-mi plecam privirea, mereu, ca ceilaţi să nu vadă strălucirea ochilor mei cînd ajungeau în preamja ta, şi am pus teamă că niciodată nu voi şti cum este în braţele tale şi am pus speranţa că mă cauţi, de fapt de aici a plecat totul din mine, am crezut că mă cauţi, că ochii tăi au nevoie de ochii mei, dar acum ştiu, ochii tăi nu au nevoie de ochii mei, ochii tăi au nevoie de ochii din jur în general, nu ai nevoie de dragostea unei persoane, ai nevoie de dragostea celor din jur, nu eu sunt în ochii tăi, e lumea toată în ochii tăi. Mă caut, cu speranţă, cu frică, cu disperare în ochii tăi. Nu, nu mai sunt în ochii tăi…

Ai simţit astea când ai mirosit crenguța de liliac? Ţi-ai pus obrazul pe petale? Ai simţit dragostea şi durerea mea?

Tu nu cunoşti inima mea speriată, căutând să se ascundă de toţi, nu cunoşti nimic din mine. Ai fost o parte din clipele care au contat din viaţa mea, dar nu mă cunoşti. Ai crezut că vezi ceea ce ceilalţi nu văd. Dar atâta timp cât cunoşti doar soarele din mine, nu ştii nimic. M-ai văzut plângând, m-ai văzut suferind? M-ai văzut muşcând din perină ca să nu ţip? Ştii viaţa mea? Ştii anii mei de început de viaţă? Ştii anii mei din urmă? Ştii bucuria? Ştii tristeţea şi singurătatea? Ştii dorul? Nu ştii nimic, nimic.

M-am aşezat de mii de ori în faţa lui Dumnezeu: Da, Doamne, vin în faţa Ta şi mărturisesc: sunt îndrăgostită, ca un copil, crezând că am viaţa toată în faţă, ca un adult, ştiind că orice va urma, voi suferi şi accept suferinţa ce va veni, pentru că nu ştiu altceva să fac, decât să-l iubesc, nu pot decât să-l iubesc, şi spune-mi, Tată, de ce mă rog să-l scoţi din mintea mea, de ce te rog, să-l scoţi din inima mea, şi a doua zi este tot acolo, mai viu, mai adânc? De ce nu mă aperi de el, Tată? De ce nu mă aperi de mine? De ce mă caută? De ce i se luminează ochii când îmi povesteşte ceva? De ce mie îmi povesteşte? Sau mi se pare? Este totul o iluzie? Castelul meu s-a format pe nisip?

Tu,Dorul meu, te-am iubit aşa cum doar eu ştiu să iubesc, doar cu inima, nimic cu sângele. Îmi plec în gând, capul pe umerii tăi, mă aşez, cuminte, în gând, în braţele tale, te ating în gând, îţi ating părul, faţa, aş vrea să-ţi dau din viaţa mea, din inima mea, din puterea mea, aş vrea să te asigur că va fi totul bine, aş vrea să mă laşi să te iubesc, aşa cum ştiu eu să iubesc, doar cu sufletul, fără gânduri murdare, fără dragostea trupului, doar curat, ca la cincisprezece ani, atunci când, nici buzele nu aveau curaj să se apropie prea mult, de teamă să nu strivească dragostea.

Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat o gumă şi un creion şi mi-ar fi spus să şterg ce e greşit la tine şi în tine, nu aş şterge nimic, nimic, dacă lucruri care la alţii mă deranjau, la tine mă înduioşau, dacă mă chemai să vin cu tine la capătul lumii, aş fi venit, convinsă că te ajut, aş fi venit pregătită cu două mere, câte unul pentru fiecare, convinsă că ne vor ajunge, dacă mi-ai fi arătat pe cer soarele şi mi-ai fi spus că este o corabie eşuată pe nisipul altei planete, aş fi rămas ore în şir să-i văd catargul, mi-era teamă să nu mor şi să nu ştiu cum este în braţele tale niciodată, aş fi vrut doar să-ţi ating faţa, să-mi plimb mâinile pe conturul ochilor, pe obraji, pe buze, doar să te ating. Iubirea mea, îţi mulţumesc pentru ce ai adus în viaţa mea, îţi mulţumesc că m-ai văzut frumoasă, că m-ai făcut să cred că mă vezi frumoasă, că m-ai făcut să mă iubesc, în momente în care credeam că nu mai sunt nimic pentru nimeni. Am crescut din iubire, am trăit din iubire, am înălţat-o la rangul de virtute supremă, de țel suprem şi am făcut din iubire miezul unei lumi, pe care o văd acum, prea gălăgioasă, prea grăbită, prea ipocrită. Viaţa nu este a celor care înşeală, a celor care fură, dragostea nu este a celor care mint, a celor care știu să rămână mai indiferenți, a celor care știu să-și dozeze și dragostea și suferința ca să nu fie răniți, din dragoste nu trebuie să ieşi invins sau învingând, nu trebuie să fii cel rapid, cel care rănește, cel abil, cel rece, cel care tace și doar primește cuvinte de dragoste, așteptând, nedând nimic, nu trebuie să trădezi, să baţi sau să fii bătut. Trebuie doar să iubeşti. Curat.

Dragul meu, Dorul meu, a venit timpul să plec, să mă întorc în mine, nu vreau să-ţi fac rău, nici ţie, nici mie, nu merităm asta niciunul. Tu,Dorul meu, te rog, lasă-mă să mă rup, lasă-mă, nu mă căuta, nu veni după mine, lasă-mi suferinţa cât se poate de lină, deşi ştiu că nu va fi, lasă-mă să plâng fără să mă vezi, nu am unde să plec, lasă-mă la mine, nu intra, nu întreba de mine, lasă-mă să fiu eu, cea dinainte. Mă întorc în mine, rupându-mă de privirea ta, ca dintr-o îmbrăţişare. Mâna mea rămâne lipită de mâna ta. Ochii mei se vor uita mereu în urma ta. Inima mea n-o voi putea opri să plece năvalnic spre tine. Nu ştiu cum va fi, nu ştiu cum te voi întâlni, nu ştiu cum voi trece pe lângă tine, te rog, de departe dacă mă vezi, întoarce-te din drum, te rog, când ne vom întâlni, nu lăsa privirea ta asupra mea, nu te întoarce spre mine, nu-mi zâmbi, nu mă privi, fugi departe de mine şi lasă-mă să fug departe de tine, nimeni să nu sufere. Iau asupra mea suferinţa. Mi-am asumat-o de mult, dintr-un început de octombrie. Te rog, te rog iubitul meu, te rog, ai milă de suferinţa mea, te rog, dragostea mea, ai grijă de lacrimile mele. Zilele vor trece searbăde, nopţile se vor scurge fără noimă, dar într-o zi poate îmi va trece totul, într-o zi, poate mă voi trezi şi viaţa îmi va părea iar frumoasă, atunci sunt vindecată, atunci nu voi mai întinde mâinile spre tine. Mă voi schimba, când îţi voi zâmbi curat, uitându-mă în ochii tăi, voi fi vindecată…. voi fi vindecată…

Te las cu bine, Tu,Dorul meu, secretul meu cel mai adânc, singurul meu secret din viaţă!

Spune-ți părerea

comments