Înainte de a intra în operație eram euforică, toți din jur erau îngrijorați, triști chiar, fiecare cu gândurile lui, cu bun rămasul lui, eu făceam notă discordantă, știam asta, mă simțeam jenată, dar nu-mi puteam stăpâni exuberanța, parcă mă aşteapta o mare petrecere dată pentru mine, nu o operaţie și speram ca euforia asta să nu fie calea pregătită de Dumnezeu spre lumea de dincolo. Nu încă! Știam că oamenii se duc și din operații simple, în ciuda nebuniei pe care o simțeam, pregătită parcă de o aventură, mă simțeam obosită, anii din urmă au lăsat urme, umerii au coborât chiar dacă nu se vede, uneori prea singură, uneori prea mică şi am obosit. Uneori, chiar îmi doresc somnul, eu știu? Poate nu somnul fără întoarcere, dar somn lung, iubesc căderea acea în somn, ultimul gând, ultima tresărire, ruperea de realitatea uneori prea epuizantă, din ce în ce mai des, mi-aş dori dimineaţa, ca somnul să continue, visul să nu se termine. Euforia o simt la apropierea somnului, la extazul visului.
Bătrânul Will scria atât de aproape de starea mea de acum: Să mori, să dormi, nimic mai mult. Să ştii că printr-un somn poţi pune odată capăt durerii sufleteşti şi atâtor chinuri ce-s partea cărnii – iată o încheiere spre care năzuim. Să mori, să dormi; să dormi poate visând…
În ultimii ani, am descoperit, am redescoperit scrisul, ca o formă de a fi singură, ca formă de a mă regăsi, şi bineînţeles scrisul ca formă de supravieţuire, mai nou, scrisul ca mărturisire a tuturor sentimentelor, ca spovedanie. Ca formă de viaţă. Şi uneori, de moarte. Eram singură pe masa de operație, în jurul meu foiala de dinainte, am rugat doctorița să mă lase cu căștile, printre muzică, auzeam ce mă întreba, a dispărut euforia, dorința de somn, a rămas liniștea, liniştea adâncă, ascult indicațiile doctoriței, îmi pune o cască pe nas, îmi spune să număr de la zece în jos, apoi neant, adorm ascultând Unchained melody.
Sub paşii mei Titanicul se scufunda, iar eu continuam să cânt, până în ultima clipă, apa îmi ajungea aproape de genunchi, dar eu cântam, în jurul meu se murea, eu cântam, măcar să nu se moară pe întuneric, măcar să nu se moară în tăcere.
Ultimele gânduri, Andrei, copiii, le-am zâmbit, muzica șoptea în căști, apoi Tu,Dor, de ziua lui m-a luat în braţe, a ezitat puţin şi apoi m-a sărutat pe obraz, păstrez gustul sărutului acela şi astăzi. Fiecare gest al lui are un miros, o aromă aparte. Gustul sărutului acela este o poveste care nu se va stinge niciodată în mine. O voi lua cu mine dincolo de anestezii, dincolo de viaţă, dincolo de moarte, este o poveste pe care o voi continua cumva, aici sau dincolo, este o poveste de iubire, o poveste de iubire vinovată, puerilă, inconștientă, dar demnă, în ezitarea lui de câteva clipe, când buzele lui s-au oprit pe obrazul meu, timpul s-a oprit. Clipele au închis ochii aşteptând, și-au lăsat ușor genele peste vis, norii s-au oprit, iubirea mea a trecut peste mări și țări, a urcat dealuri, a coborât în prăpastii, a trecut pe lângă bine şi pe lângă rău, poate pe lângă eternitate. Dar Dumnezeu, în seara aceea nu m-a certat.
M-am trezit, pălmițe calde pe obrajii mei: ”copilaș, hai trezește-te!” ”Nu, mai lăsați-mă, e ziua tatei, mă ținea de mână, l-am văzut, a fost cu mine, am traversat coridoare lungi, colorate, ca niște tuneluri luminoase, desenate în culori deschise ce orbeau, e lumină, mai vreau!”. Dar palmele se ascut pe fața mea: ”Hai, copilaș, hai, e timpul!” Deschid ochii cu greu, de ce nu mă lasă, de ce mă trag din lumină? Ce vreți? Lângă mine, un băiat frumos, cu ochi senini: ”Gata copilaș, ești bine!” Zâmbesc, bâiguind între vis și realitate, copilul acesta îmi zice mie copilaș! Este dulce, blând, deschid ochii mari, oricine altcineva nu reușea să mă scoată din tunel, doar un copil cu ochi calzi.
Închid ochii din nou, sunt obosită, este zumzet în jurul meu, nu mai am căști, le simt spânzurate de gât, ridic mâna ușor și mă încurc în ele, atingerea firelor pe pielea mea e primul semn că trăiesc, scutur mâna, vreau s-o simt, apoi o duc la față, mă cercetez pe îndelete, da, sunt eu, vie, îmi privesc mâna, acum câteva minute mă ținea tata de ea, da, îmi aduc aminte, apoi primul gând de viață, copiii mei, știu că sunt într-o sală, pe undeva pe aproape, Andrei, are un surâs cald, este real? Este vis? Este real. Este aici! Mă pomenesc mișcată din loc, cu pat cu tot, trec pe un culoar, apoi în lift, se lasă un gol în mine, cobor, apoi iar alt coridor, mă simt ridicată cu grijă, sunt pusă într-un pat rece, mâini harnice mă acoperă. Andrei îmi spune să dorm, iar orbecăiesc între vis și realitate, cad în somn, ultimul gând, Tu,Dor, într-o altă zi, palma lui m-a mângâiat pe faţă, mâna lui a atins obrazul meu, a rămas puţin acolo, parcă să se încălzească, ca la gura sobei, apoi pe celălalt obraz, clipele s-au dilatat, ochii mei au încremenit. Am întins mâna spre el, m-am speriat şi am fugit. Aroma lui am păstrat-o, am dus-o cu mine toată ziua, cu teamă că cei din jur o vor simţi şi când rămâneam singură, închideam ochii şi adulmecam ca un lup flămând aerul din jur, era acolo, este aici, este peste tot.
Cred că nici atunci Dumnezeu nu m-a certat, dar eu nu sunt aşa, nu am fost făcută să mint, să trădez, să mă ascund şi o fac în fiecare clipă, mi-a fost ruşine de mine, de el, de toţi. Deschid iar ochii, printre vise simt aroma, simt o secundă rușinea de mine, de el, apoi euforie, parcă sunt beată, trăiesc o viață în fiece secundă, simt tragedie, beţie, nebunie, poveste, fericire… Trăiesc! Este beția vieții sau a amintirii?
Este o poezie ce simt, este un cântec, o ploaie de stele, un fluviu ce curge năvalnic către mare.