Un strat gros de zăpadă s-a așternut peste oraș. Totul pare a fi scufundat într-o ceașcă de lapte. Ninge și acum, în față, în spate, perdea albă împiedică privirea să străbată în zare. La institut, mâini harnice au curățat o alee, dar în dreapta și în stânga aleii se mai văd urme de pași în zăpadă. Parcă este un traseu al unei vieți cu ușoare rătăciri, împiedicări, ocolișuri line și apoi reveniri la calea normală, curată, firească. Mi-am luat cafeaua fierbinte de la chioșc, dar stau pe aleea curățată și mi-e teamă să o iau spre banca mea, pașii în zăpada curată mi-ar deconspira ascunzătoarea. Nimeni nu este prin preajmă și mă hotărăsc pentru câteva minute de liniște. Oricum ninge gros și pașii mei, repede vor fi acoperiți!
Nu pot să mă așez pe bancă. Stratul alb încălzește tărâmul meu. Macondo are nevoie de căldură. Fumez și beau cafeaua fierbinte. Din când în când, o pală de vânt rece, bagă sămânță de scandal între crengile teiului. Castanul din fața chioșcului nu se lasă mai prejos, își scutură ramurile, le ceartă, vede că nu se potolesc și le trântește cu putere de acoperișul acoperit de zăpadă al tarabei reci ca o zi de Bobotează. Pentru câteva clipe, crengile derutate, se liniștesc pentru ca mai apoi să o ia de la capăt, într-o gâlceavă ce ține de noaptea trecută, de când vântul rece răscolește orașul, răscolește inima mea, lăsată la pământ odată cu crengile. Fumul de țigară se ridică, încercând cald, să lupte cu gerul, dar vântul îl împrăștie repede, rămâne doar aburul din respirația mea, sortită ca și Macondo, la un veac de singurătate. Simțind greul din mine, pustiul, zadarnicul, crengile teiului se apropie încet de părul meu, îl mângâie și apoi, într-o revoltă de moment, mi-l împrăștie, mi-l înfoaie aducându-mi zâmbetul pe buze la gândul maculat a doi tineri care fac dragoste într-o căpiță de fân, înfoind-o, răscolind-o cu patimă, și-mi imaginez crengile teiului iubindu-se în părul meu!
Mi-e greu, dar trebuie să intru! Merg încet, cu spatele adus, Sisif zilier al unui serviciu pe care nu-l mai doresc. Sau îl doresc încă? Lucrez în liniște, lucrez mecanic, deja mișcările de rutină nu le mai gândesc, doar măsor, cântăresc, adaug, scutur eprubete, gândurile zboară spre alte lumi. Lucrez cu spatele spre ușă, nu vreau să văd privirea lui astăzi, nici zâmbetul de bărbat flatat, dar la fiecare deschidere a ușii mă încordez ca un arc și privirea îmi fuge spre umbrele care se desenează pe geam. De abia spre prânz intră și îi văd imaginea oglindită pe sticlă. Nu mă întorc, vorbește ceva cu șefa, râde, încerc să mi-l refuz oricărui simț. Nasul meu se apleacă spre eprubete, ca parfumul lui să nu ajungă la mine, ochii se uită fix spre instalație să nu mai fugă spre geam, încerc să-mi cânt în șoaptă, ca urechile mele să nu-i audă râsul. Pare vesel! Dar nu vreau să-mi pese. Încerc nepăsarea, îmi forțez nepăsarea. Apoi pleacă. Mă relaxez, dar simt și o părere de rău. Nu a venit să-mi vorbească. Este luni, ar fi trebuit să mă cheme la studiu.
Privesc mohorâtă spre teiul meu, aș vrea să mă lipesc de el, să-i simt seva, căldura din pământ. Un fior trece prin mine. Un înger a trecut aproape de mine, cum spunea mamaia când te scuturi după un fior. Pe alee apare Tu,Dor! Înfășurat într-o haină neagră, nouă? Nu i-am mai văzut-o, merge grăbit, zgribulit, în aer plutește un gând, că acolo, în haina lui aș încăpea și eu, l-aș lua în brațe să-i fie cald, și el să-și închidă nasturii peste mine. Mă scutur iar de gânduri nedorite. Mă gândesc la brațele lui Andrei, aș vrea să mă cuibăresc acum, acolo la el, să uit. Andrei, te rog, reîndrăgostește-mă de tine!