Iubesc viaţa când mă iei în braţe şi chiar dacă ochii tăi zâmbesc în continuare, tu devii serios şi mi-e frică de frică. M-am rugat la Dumnezeu, ştiam că nu este bine, dar m-am rugat: „Dă, Doamne să ştiu cum este în braţele lui, iartă-mă că te rog asta, dar o secundă, doar, lasă-mă să simt cum este acolo, la el, în braţe!”. Mi-era teamă că o să mor și n-o să știu cum e acolo, la tine, lângă inimă! Şi crede-mă, este atât de bine! Este atâta linişte, profundă linişte şi am siguranţa că şi clipa care va urma va fi la fel de linişte şi mi-e teamă că îmi place atât de mult şi iubesc că îmi place atât de mult, dar mi-e teamă să închid ochii şi să simt clipa, aş vrea să nu se sfârşească, să continue la infinit şi îi spun: ”clipă rămâi!”, dar în inima mea este teamă, nu vreau să fac rău la nimeni şi am senzaţia că îţi fac rău, nu vreau să rănesc şi simt că te voi răni, uşa se poate deschide oricând şi nimeni nu ştie ce este în spatele îmbrăţişării noastre, văd ce este murdar, nu văd unicitatea momentului, măreţia clipei, văd doar gestul în sine, mic şi banal şi se va porni o avalanşă de poveşti schilodite, din firul de praf se va forma un muşuroi uriaş, momentul meu unic va fi transformat în ceva urât, porţia mea de tine, va deveni ceva mărunt şi vinovat, miţele garofiţele îşi vor aduce aminte că şi ele au văzut ceva, au simţit ceva şi vom intra în tăvălugul zvonurilor urâte şi tu vei suferi. Vei simţi porţia ta de mine ca o vină şi nu te vei mai uita la mine cum te uiţi şi nu mă voi mai uita la tine cum mă uit, vom fi prinşi în plasa pietrelor aruncate şi ne vom simţi mici, mărunţi, iubirea mea va fi ceva vinovat, murdar, o aventură şi atât. Şi nu este. Am senzaţia că mă arunc în ape pe care nu le cunosc şi toţi cei din jur vor crede că ştiu înotul în astfel de ape, că am costum gros de scufundător, cu mască de oxigen, că ştiu lupta cu valurile, cu stâncile, cu vânturile, doar tu ştii că eu nu ştiu să înot în aceste ape, doar tu ştii că sub zâmbetul meu calm este frica de valuri, că siguranţa mea este frica de furtună în mijlocul mării, mi-e teamă că vor fi clipe când nu voi mai iubi viaţa şi nu vreau să se termine nimic, nici viaţa mea, nici iubirea mea, mi-e teamă că frica şi urâtul şi banalul şi măruntul şi mizerul vor pune stăpânire pe noi şi va trebui să renunţ la ceea ce visez, chiar dacă nu sunt decât nişte vise. Nu vreau gustul de obstacole care frâng și înfrâng, nu vreau să ai regrete, nu vreau alte răni pentru tine, iubirea mea vreau să-ţi fie streașină, nu grindină şi vreau „Tu,Dorul meu”…
Clipa trece atât de repede, nu vreau să fiu nemuritoare, nu-mi doresc o veşnicie scofâlcită, dar pot să trăiesc cu nebunia, inconștiența și neastâmpărul tinereţii chiar şi acum, la vârstele din urmă. Realizez în fiecare clipă că suntem fragili, prea fragili, că nu suntem permanenţi şi din acest motiv încerc să nu-i jignesc pe cei din jur, încerc să le spun vorbe frumoase, încerc să fiu veselă şi fericită în fiecare moment, uneori nu reuşesc, sunt mult prea spontană, încerc să-i preţuiesc pe toţi pentru ce au bun, deşi ştiu că au câteodată şi puţin rău, nu suntem veşnici şi pentru asta nu trebuie să ne îmbâcsim viața, să ne otrăvim, trebuie doar să trăim frumos. Avem o insistenţă, o perseverență de a ne face constant rău unii altora, fără să ne dăm seama că suntem niște kamikaze, ne sabotam propria viaţă. Da, ne otrăvim, otrăvindu-i pe cei din jur, avem atât de puțin timp și-l consumăm fiind răi, nu vom păcăli pe nimeni, nu vom reuşi să minţim timpul, dar schimbând ceva, nemaiotrăvindu-ne, nemaiotrăvind în jur, va rămâne ceva după noi şi în felul acesta nu mai suntem atât de efemeri.
Mă gândesc uneori care este ultimul gând al celui care pune pistolul la tâmplă şi trage, apasă pe trăgaci? Se desparte uşor de viaţa care a fost poate prea crudă cu el? Are regrete sau pur şi simplu nu mai există drum de întoarcere? Sau cel care se aruncă de pe un pod înalt, în secundele de cădere, la ce se gândeşte? Îi pare rău? Sau este uşurat de soluţia finală? Ce simte cel care intră îmbrăcat cu vesta plină cu grenade într-o piaţă, într-un magazin plin şi cu copii? Care este ultimul lui gând înainte de a declanşa explozibilul? Care este ultimul gând al unui vânător înainte de a trage într-o căprioară, înainte de a lua o viaţă? De a stinge ochi atât de plini de candoare? Oare oamenii aştia au iubit vreodată viaţa? Ce înseamnă viaţa pentru ei? Ce preţ pun pe viaţă? Ştiu că lumea în care trăim nu este la picioarele noastre, că structura ei este atât de complexă, că pământul în sine suportă infinităţi de caractere, nu am pretenţia să-i înţeleg pe toţi, dar viaţa este unică, trebuie să o trăim, aşa cum a fost aranjată, rânduită. Tu ești rânduit să fii în viața mea. Să o faci mai bună!
Eu nu scriu acum ca să impresionez, ca lumea să cadă la picioarele mele în extax, nu vreau să te impresionez, Tu,Dorul, dar la un moment dat, în mine există ceva, un sentiment, un fior şi eu simt că nu trebuie să-l las să se piardă, am şters multe din ceea ce am scris, am păstrat destul de puţin, dar ceea ce păstrez, când timpul va trece, cuvintele rămase îmi vor aminti drumul pe care am mers, viaţa pe care o iubesc!
Am iubit viaţa când m-ai ridicat în braţe şi mi-ai spus: după Paşte fug cu tine în lume, nu acum că suntem în post. Câteva secunde ai fost serios, parcă un vis ţi-a trecut prin gând şi am zâmbit imaginii fugare prin faţa ochilor: doi copii, ţinându-se de mână, în lumea largă, a lor! Aş fi vrut să te întreb, cum, când, cât? O oră? Un minut? Nu trebuie să fugi cu mine, dă-mi mie doar o oră! O secundă! Dă-mi mie! Închide ochii şi lasă-mă să te ating, nu zâmbi, nu te gândi la nimic, doar uită!
Aş vrea să îmi iau viaţa în braţe, să o strâng, să o mângâi şi să îi spun: Viaţa mea, te iubesc atât de mult!!
Să nu accepţi de la nimeni să te iubească gol, simplu şi banal, să nu lași pe nimeni să te iubească mărunt, superficial, bătrân, zadarnic. Lasă-mă să te iubesc aşa cum ştiu eu, curat, adevărat, măreţ, complex, complicat, fiorul meu nu poate să te confunde, lasă-mă să te învăţ cine eşti, lasă-mă să-ţi arăt care este preţul tău, lasă-mă să te învăţ să te preţuieşti şi iubeşte-mă dacă vrei să mă iubeşti, aşa cum vrei tu, nu mă iubi dacă nu vrei.
Trăieşte ceea ce vrei să trăieşti, sărută-mă, ia-mă în brațele tale şi apoi fă un pas înapoi şi bucură-te cu tot sufletul tău, bucură-te copilăreşte de ceea ce ai trăit.
Te-ai întrebat vreodată de ce „Tu,Dorul”, de ce nu „Tu,Dor”? pentru că Tu,Dor sunt mii, tu eşti doar unul, acel Tu,Dor, Tu,Dorul meu.