Mă uit în oglindă consternată și nu-mi dau seama care sunt eu, cea de aici, sau cea de partea cealaltă, parcă nu semăn cu ceea ce văd, parcă cineva cu fața răvășită de lacrimi m-a înghițit, m-a asimilat, sau este doar o viziune? Eu sunt în continuare fiica soarelui, ființa ce o văd în oglindă are chipul plouat, nori se văd deasupra capului, caut curcubeul, dar nu-l găsesc, în partea asta a oglinzii este suficient să întind mâna și dau de curcubeu. Cine ești? o întreb. Sunt tu, coborâtă dintre stele, îmi spune, oamenii nu mi-au făcut loc pe pământ, n-au vrut, peste tot pe unde am fost m-au înghesuit, eu să nu încap, am încercat să mă iubească, mă iubeau din când în când, când aveau nevoie, apoi uitau. Toamnă, lasă-mă să-mi pun capul pe umerii tăi, plâng și eu, plângi și tu, ploaia mea să zică oamenii că este a ta, ploaia ta să creadă că este a mea, frunzele mele să cadă împreună cu ale tale, ai și tu vânt, am și eu vifor, de ce nu te-oi fi iubit? Semănăm atăt de mult, ești urma verii, sunt urma verii, păstrezi soarele, știu să-l păstrez și eu, oamenii îți culeg roadele cum mi le culeg și mie, apoi mă lasă singură, pustie, nu mai au nevoie de mine. Mă usucă, mă dau de-o parte. Mă privesc în oglindă și văd ramuri goale, cu câte o frunză galbenă, se zbate, încearcă să rămână dreaptă, vie, dar e sleită și cade, cade pe covorașul din baie, mă uit, e plin de frunze moarte în jur, oglinda e spartă, chip hidos îmi împarte în două, o parte râde, râde în hohote de mine, mă arată cu degetul: ”ți-am spus eu! Nu m-ai ascultat!”, altă parte plouă, plouă cu gura strâmbă, ar fi trebuit să rămân fiica soarelui, nimeni să nu mă zdruncine pe pământ, eram Icarul acceptat de raze, coboram ușor pe pământ, eram fiica nisipului, praf stelar se întindea pe picioarele mele arse, pielea mea colorată să ascundea atât de bine în nisipul brun, ce caut eu printre oameni? Sunt o străină pentru ei, toamnă, mă iubesc ca și pe tine, până-mi culeg roadele apoi mă uită, le cer apă, doar apă să mă înalț, se întorc cu spatele, le cer să mă ajute, i-am hrănit, le-am dat din seva mea, vreau să-mi pună doar o cană cu apă la rădăcină, să mai trăiesc un an, o zi, o clipă, dar nu aud, nu văd, poate anul viitor când voi avea iar roade. Vor rupe crengile cu totul, se vor năpusti, dorind dulceața fructelor, se vor agăța de ramuri, mă vor goli, apoi iar vor pleca. Am coborât dintre stele, m-am agățat din stea în stea, m-am plimbat cu carul mare, am purtat luna prinsă în păr, am alunecat pe curcubeu ca pe un topogan uriaș, mi-a plăcut cum este acolo pe pământ, am vrut să fiu ca oricare dintre oameni, am vrut să fiu printre ei, să trăiesc ca ei, simplu muritor, călător prin viață o vreme, am renunțat la nemurirea mea și oamenii nu sunt cum i-am văzut de sus, mint, promit în van, înșală.
De aceea stau în fața oglinzii și nu știu care sunt eu, parcă nu aveam crengile uscate, parcă rădăcinile nu-mi crescuseră din inimă, parcă nu-mi cădeau frunzele așa degrabă, vântul nu mă arunca din loc în loc, nu mă apleca, nu mă frângea, ploaia mea nu se amesteca cu ploaia toamnei. Nu mai am roade, mi le-au smuls, m-au lăsat, m-au înghesuit să nu am loc printre ei, nu știu ce voi face, văi rămâne să lupt? Nu știu lupta. Voi pleca? Știu renunțarea. Cunosc plecările, fuga, cunosc gările în care urc în trenuri ce duc spre nicăieri. Am venit atât de tânără, aș fi vrut să schimb lumea, ușor, ușor mi-au căzut brațele neputincioase, mă vreau înapoi, fiică a soarelui, dar sunt un simplu Icar acum, aripile se topesc și pletele îmi ard, ochii capătă ceață, am renunțat, am fugit din cer, privesc oglinda și mă întreb de ce am greșit? Bate cineva la poartă, Doamne, e soarele? Mă vrea fiică înapoi? Nu, e doar toamna. Intră, toamnă, lasă-mă să-mi pun capul pe umerii tăi, semănăm atât de mult!