Da, inimă, te știu, ți-e frig. Te-ai adunat mică și zgribulită într-un cotlon și nu mai vrei să ieși, ți-au căzut și ție frunzele, de parcă ar fi putut ele să te apere de șuvoaie. Ziduri trebuia să fac în jurul tău, fortărețe de piatră, nici vântul, nici frigul, nici apele să nu te ajungă. Dar mi te-am plăcut liberă, mi te-am plăcut zburând, mi te-am plăcut visând.
Am încercat în anii din urmă să te ridic sus, într-un turn, nu temniță, doar cuib să-ți fac, să-ți fie cald, să-ți fie drag, dar erai prea învățată cu libertatea, mi-ai spus că norii sunt făcuți pentru a pluti pe ei, mi-i arătai bucălați, pregătiți să sufle, te avântai spre ei, te mai aruncau, dar ți-erau covor fermecat, zburător spre inimi străine. Mi-ai spus că și cerul este făcut pentru zbor, te certam îți arătam că din zbor se poate cădea, dar visai inimă, visai, ți-era singur acolo la tine, voiai alte inimi în jurul tău, ți-ai lăsat părul lung, ți-ai împletit coadă și ai aruncat-o ca Rapunzel din turn, inimi să urce spre tine. Au urcat, nu mai erai singură, dar vezi tu, inimă, biată inimă, au urcat pe pletele tale împletite și feți frumoși și zmei mascați în oameni buni. Și apoi, nu toți prinții sunt curați, vin unii cu gând murdar. Nu te-am mai putut apăra, s-au lipit unii de tine, te-au făcut să bați năvalnic, sângele tot ți l-au adus în obraji, genunchii îți tremurau, ți-a fost atât de primăvară, te-au oblojit unii, te-au rănit alții, unii doar s-au jucat, ți-a fost toamnă, ți-a fost ploaie. Le duceai grija la toți, puțini te întrebau de ți-e bine, în timpul ăsta îți declarau prietenie, dragoste, ce dragoste e asta inimă, când nu știau cum pulsezi, dacă mai pulsezi. Urlau în tine coioții, în jur preerie aridă, îți urcau lacrimi în ochi, se prăvăleau la vale, împingeai sângele cu lacrimi cu tot, plângeau în tine lupii, te înțepau cactușii uscați. Ai greșit și tu, inimă, te-ai avântat spre ce nu-ți era permis, n-aveai dreptul, ai furat, cu ce ești acum mai bogată? Doar pustiu ți-ai făcut. Acum, te oblojesc, inimă, te pansez, mai plânge și acum un copil în tine, plânge străin, plânge depărtându-se cu umerii plecați, doar umbra alungită, deformată îți curge prin vene, pașii i se aud în ritmul pulsului tău. Stai pe un pat de spital, mai intră o asistentă plictisită din când în când, îți ia tensiunea, eu îți aranjez perna, asistenta pleacă spre alte inimi în derivă, se întoarce mereu la un ceas uitat pe perete din timpuri apuse, înțepenit undeva, la o oră din noapte, nici nu mai știe timpul s-arate, se mișcă sacadat, între două secunde, aceleași veșnice secunde, dar asistenta se uită reflex, apoi privirea îi trece peste icoana cu Măicuța, se închină mecanic, poate o fi ceva, poate o exista cineva acolo sus, să nu uite la ultima judecată crucile mari pe care le face când trece prin dreptul icoanei. Apoi pleacă, termină tura, vine altă asistentă și alta, și alta, îți mai pun câte o perfuzie, simți mereu căderea, din ce în ce mai adânc, șoptești: ”alunecând, alunecând…”, zâmbești, continui, delirezi: ”ridento et glissando”, dar nu te las să aluneci, te sprijin, am nevoie de tine, inimă Rapunzel, inimă copil, inimă liberă, zburând spre cer. Te acopăr cu haine groase, te țin în palme să nu-ți fie frig, nimeni nu-ți va mai face rău, plângi, lasă lacrimile să cadă ca bolovani grei, strivind răul din cale. Voi lăsa lângă tine pe cei care nu te-au rănit, pe cei care nu s-au jucat, pe cei ce te întreabă de ți-e bine! Voi alunga pe ceilalți, feții frumoși, Rapunzel, s-au transformat și ei cu vremurile, s-au prefăcut în zmei fiindu-le mai ușor să supraviețuiască, iartă, uită. Ridică-te și zboară, fii liberă ca pescărușii peste mare, visează vise cu oameni frumoși, cu oameni ce nu știu minciuna, promisiunea deșartă. Te las liberă, nu-ți fie frig, nu-ți fie toamnă, chiar dacă acum, mai plânge un copil în tine.