Niciun om nu reușește să adune, să se adune, să se refacă singur, să se repare, doar timpul poate să scadă, să separe meiul de neghină, să dea la o parte ce e negru și greu, să întregească, să lipească bucățile rupte și pierdute pe drum. Și acum, mă dau timpului, mă las pe spate în brațele lui, știe el ce face, știe el cum face, să-mi adun gândurile, sentimentele, frustrările, ceea ce pot ierta și ceea ce nu pot ierta, să mă facă om întreg, sau să mă lase înjumătățită, fragmentată.
Am trecut prin multe, durerea unora a fost adunată toată în câțiva ani, concentrată, da, bineînțeles, puternică, durerea mea s-a disipat, s-a diluat, s-a împărțit pe multe ere, nimic n-a fost întreg, sau până la capăt, doar a fost durere. De multe ori am adormit dorindu-mi să nu mă mai trezesc, dorindu-mi noapte lungă, nesfârșită, fără zori. Și eu am îngeri care mă așteaptă în poarta veșnică.
Am trăit cu intensitate, asta n-a fost bine mereu, alteori știind că nu e bine să mă dau cu totul sentimentelor, am trăit mai domol, m-am potolit din alergare, din trăire, am crezut că știu ce vreau, ca toți cei din jur, apoi m-am trezit că totul este altfel, și după ce totul a fost altfel, atâția ani a fost altfel, iar m-am trezit într-o zi și iar totul s-a schimbat, iar a fost altfel decât fusese atâția ani.
Noaptea, m-am ridicat de multe ori din pat, nu știu ce făceam de goneam somnul și visele, mă bântuiau amintirile, gândurile puneau stăpânire pe mintea mea, fugeam de sub pernă, de sub plapumă, hălăduiam aiurea prin păduri, ca ielele, umblam pe străzi în boxeri și maieu, așa cum mă culcam, mâncam înghețată la vreun colț de stradă, chiar dacă era frig, îmi luam o cafea la cutie, cu mult lapte, uneori fumam, mă jucam cu aburii porniți din mine, cu gerul, cu frunzele căzute, cu luna care-mi arăta cu ochii sașii că e târziu, mă întorceam acasă, mă întâlneam cu alte fantome pornite ca și mine din nesomn, erau care în pijamale, câte unul în cămașă lungă de noapte, câte unul cu scufiță, ne vedeam, nu ne cunoșteam, ne mai văzusem în alte nopți, dar nu ne vorbeam, doar treceam unul pe lângă celălalt duși de insomnii, de gânduri ce nu se voiau alungate, de dureri unii, de amintiri alții.
Ajungeam acasă, în zori, sperând, dorindu-mi din tot sufletul că voi găsi lucrurile în ordinea firească, aranjate de la sine.
Mă întreb, asta va fi viața mea? Așa îmi vor fi nopțile? Voi hălădui noapte după noapte prin ger, prin căldură, în boxeri și maieu, pe străzi pline de fantome plecate de pe pernă, voi fuma, mă voi juca cu aburii, cu frunzele uscate, cu luna cu ochi sașii? Când voi reuși să mă întorc acasă? Și dacă mă voi întoarce, când voi învăța să fiu fericită? E greu, fir-ar să fie, e al naibii de greu să alegi fericirea, să te hotărăști să fii fericit, dar să nu știi cum trebuie să faci asta, cum să ajungi la fericire, să alegi să nu fii nefericit. Cum poți fii fericită când nu ești tu cea aleasă, când ai sperat, ți s-a oprit răsuflarea în gât de speranță și așteptare, a tremurat cerul deasupra ta odată cu genunchii tăi, și el nu te-a ales, dar este ceva ce ai mai trăit și altădată, cum poate fi nou drumul spre firesc? Doar l-ai mai exersat, vei ști să îl parcurgi din nou. Simt furia cum urcă în mine, de ce alții sunt norocoși, de ce alții nu pierd ani, părți din ei, bucăți din inimă, fragmente de sânge, șanse, alții de ce au fost aleși, alții de ce nu se tem, și după ce au fost aleși de ce au fost păstrați, cum au făcut? Ce algoritmi au folosit, ce formule au urmărit? De ce nu au fost apoi nealeși? De ce alții nu sunt la răspântii, trebuind să aleagă zilnic, dimineață de dimineață ce drum au de parcurs azi, sau mâine, dacă rămân, sau pleacă, dacă așteaptă să hotărască timpul pentru ei, sau aleg ei pentru timp? De ce nu toți trebuie să aleagă? De ce nu toți trebuie să fie aleși?