Toamnă, brațele-ți sunt reci și răsuflarea-ți ca de gheață. Toamnă, am crezut că ochii-ți sunt triști, că privirea ți-e umbrită de dureri și tristeți, de greutățile duse în spate, ca un Sisif, urcând mereu să ajungi la timp. Dar privirea ți-era doar rece, m-ai înșelat, toamnă și ți-am dat drumul în casă să te odihnești. Și n-ai mai vrut să pleci. Mi-ai cerut apă și ți-am dat, te-am pus la masă, ca oaspete de seamă, ți-am dat din roadele din vară, nici măcar nu le făcusei tu, le copsese soarele, le adiase vântul cald, le udase ploaia lină, am privit împreună la un film, cu munți verzi, cu ape line curgând vesele spre mare, cu bărci plutind pe lacuri, te simțeam uitându-te cu coada ochiului la mine, ne-am uitat la poze cu marea îmbrățișând pământul, mă iscodeai, mi-ai promis că faci doar un popas și pleci spre alte țări, dar m-ai mințit. Ai făcut ce fac oamenii, toamnă, te-ai strecurat în sufletul meu și când ai fost sigură că ești stăpână acolo, când arsă de soare îți căutam răcoarea, m-ai viscolit, m-ai înserat. Te-ai instalat comod, ai făcut vara să se încreadă în tine, ai lovit-o pe la spate, când încă forță mai avea măcar pentru câteva zile. Ai gonit-o lacomă de tronul ei. Mi-e teamă, toamnă de tine, ai să-ți trimiți întâi doar umbra pe pământ, o să mai lași o rază să ne încălzească, ai să dobori câteva frunze, ai să le ruginești ușor, pe rând pe celelalte, ai să ne faci complici la răcoarea ta, ai să ne spui ce lung a fost drumul tău, cum ai umblat prin alte lumi, pe alte jumătăți de pământ, atâtea luni, cum te ascundeai în amintirea noastră, făcându-ne să te dorim, ai să ne povestești ce greu ți-a fost alungând dogoarea, cum te-ai luptat cu arșița, cum ai domolit pădurile, râurile, când lacrima va curge din ochi, când părtași vom fi la zbaterea ta, vei deveni stăpână, acum te știu, ai mai făcut și în alți ani la fel, te-am crezut, toamnă, pe tine cu adierea ta ușoară. Te vei strecura în case, te vei culcuși la noi în suflet și când ne vei avea cu totul la picioarele tale, te vei instala pe tron, împărăteasă, zeiță ruginie. Îmi vei lua totul cu forța, îmi vei goli ramurile, îmi vei dezveli copacii, lăsându-i goi, dezarmați în fața ta, vor capitula, zdrobiți de forța ta, îți vor pune frunzele tribut la picioare. Îmi vei lăsa cerul pustiu, toamnă, vei goni cocorii, toamnă, vei alunga păsările, vei lăsa cuiburile goale și le vei răscoli cu vântul tău, îmi risipești nisipul de pe tălpi, îmi acoperi plajele, îmi înfurii mările, îmi ascunzi soarele și îmi albești pielea arsă de vară, îmi plângi pe față când nu am unde să mă ascund și-apoi mă ștergi cu pletele zburătăcite de vântul tău. Ai să mă stăpânești, toamnă, ai să-mi furi sufletul, ai să mi-l duci departe și luni de zile voi fi goală, așteptând să nu-mi mai fie frig, pustiu, să nu-mi mai fie toamnă!
Aș fi putut fi fericită, toamnă, o oră dacă mai stăteai, o clipă de mai așteptai. Dar te-ai grăbit, nu m-ai lăsat nici vara să-mi conduc, nici soarele să mi-l petrec, nici nisipul să mi-l mângâi, nici visul să-l visez. De aceea îți spun, toamnă, ești vinovată pentru tot ce mi se întâmplă, ești vinovată pentru lacrimi, ești vinovată pentru seară, ești vinovată pentru umbră! M-ai înșelat, toamnă, m-ai înșelat ca un om care mi-a fost odată drag! Când vii, de acum încolo, întreabă-mă pe mine, toamnă, timp să caut să mă ascund în amintiri din copilărie, erai mai blândă atunci, erai mai caldă. Când vii, întreabă-mă pe mine, toamnă!