Uneori, te visez. Odată, te-am visat invitându-mă la dans. În acel vis, eu nu știam să dansez, în toate celelalte visuri dansez, orice dans, zbor, ard, cobor, mă ridic, dar nu în acel vis, și-mi era cumplit de chin să știu că din toate visele tu ai ales tocmai acel vis, să mă inviți la dans. Parcă mi se dădea o șansă, dar nu când voiam, nu când puteam. Sigur, tu, doar tu, nu m-ai fi invitat la dans dacă știai că dansez. Orice logică se oprește când este vorba de visele mele, sau mai curând când e vorba de tine. Pentru tine, totul e complicat acolo unde pentru alții este atât de simplu, și totul este simplu când alții nu văd niciun final. De fapt, totul din preajma ta nu are nicio logică. Râzi când eu plâng, plângi când eu râd. Când plângi, lacrima se prelungește pe fața mea, ca și când ar mai fi câștigat o viață. Când râzi, râsul tău devine starea mea și am impresia că niciodată nu am plâns. Încerc să țin ritmul cu tine, să fac aceiași pași ca tine, dar mereu ești înainte, mă transform doar în umbră. Renunț. Și renunțarea mea e ilogică. Și fără final. Când renunț, apari tu și o iau de la capăt într-un dans continuu. Înțelegi, totul e ilogic lângă tine, chiar și zilele acestea în care parcă ninge, parcă e soare, parcă vreau să plâng, parcă vreau să râd, și însăși alăturarea zăpadă – soare e ilogică.
Într-o noapte, am visat că voiam să-ți scriu. Luam cuvintele, le așezam într-un glob de cristal, așa cum făceam mereu, apoi le învârteam și găseam cele mai frumoase cuvinte, le așezam șirag, le împleteam, unuʼ pe față, unuʼ pe dos, Doamne, nimic nu ieșea din mâinile mele, din inima mea, le răsuceam, le croșetam, le înnebuneam, iar, unuʼ pe față, unuʼ pe dos, nu se lega nimic, erau aceleași cuvinte ca întotdeauna, dar nu voiau să se îmbine, lipsea ceva, plecam, voiam să mă reculeg, să-mi reculeg dragostea, n-o mai găseam, se rătăcise pe undeva prin mine, pe undeva prin afara mea, habar n-am, totul era răscolit în mine, nimic nu mai era la locul lui. Vrusesem să te pedepsesc, vrusesem să-ți dau absența mea și nu reușisem decât să mă învăț cu absența ta. Apoi, după ce inventam alte cuvinte, căutam sensuri, sfredeleam după rosturi, începeam iar să le îmbin, unuʼ pe față, unuʼ pe dos. Târziu, în zori, am înțeles! Hai, te, rog, închide ochii, nu mă asculta, fii atent la norii care trec, să nu te faci că înțelegi, să nu crezi că intuiești ce este în inima mea, ești atât de simplu în complexitatea ta, eu sunt atât de întortocheată, nu mă poți înțelege, să nu bănuiești că mi s-a stins focul, te-ai înșela, să nu crezi că mi s-au uscat aripile, te-ai amăgi, să nu crezi că voi pleca, să nu crezi că voi rămâne, și dacă voi rămâne, cum vei ști că sunt? și dacă voi pleca, cum vei ști că am ajuns? Nu crede că te-am uitat! Nu privi înapoi, doar eu sunt acolo! Cântam în vis, mă legănam, mă tânguiam: ”Până când nu te iubeam, Dorule, unde mă culcam, dormeam”, îmi luasei somnul, îmi luasei zâmbetul, acum le aveam înapoi, dar cu ce preț? Nu te mai găseam! Așteptam un semn de la tine să răstorn lumile, să întorc Pământul, aș fi putut, crede-mă că aș fi putut, și poate era ultima oară în viața mea când aș fi putut! De fiecare dată când eram lângă tine, luai ceva din mine! Până când nu a mai fost nimic de luat!
