Cu Andrei, viața a fost un cântec. Ne-am căsătorit și în fața lui Dumnezeu, așa cum și-au dorit părinții mei dintotdeauna, așa cum Valentin nu a acceptat niciodată. Am fost mireasă, am fost luată în brațe și trecută peste pragul singurătății. Aveam o familie, eram fericită, și am hotărât să rămânem în orașul natal al amândurora, acolo unde el avea deja un loc de muncă stabil și destul de bine plătit. Și părinții mei erau fericiți. Dar nu terminasem facultatea încă și a trebuit să plec să continui ultimul an. A fost un an greu, parcă mă rupeam din carnea lui Andrei. Suferea, avea impresia la fiecare plecare că mă pierde în nebunia Bucureștiului. Îl simțeam și puțin gelos, dar nu-și manifesta decât îngrijorarea. Câteodată, veneam eu acasă adusă de dorul pentru el și pentru copii. Când plecam, alerga după tren, parcă vrând să-l mai oprească o clipă. Altădată, mă pomeneam cu el în fața facultății la București, sau în fața căminului. Mă aruncam în brațele lui, vrând să opresc secunda să treacă. Când pleca, alergam eu după tren, cu lacrimile șiroind, urând gara, urând perechile care se îmbrățișau, urând căminul, facultatea, Bucureștiul. Când terminam orele, vinerea, ochii mei căutau înfrigurați în fața facultății. Așteptam ochii lui luminoși. Nu era. Mă urcam, tremurând în metrou, căutam în fiecare stație, căutam în fața căminului, în miezul iernii, eu eram transpirată, iar când începea căldura, eram înghețată. Nu era. Parcă sub o greutate ce n-o mai puteam duce, încovoiată, mă duceam în cameră, unde aș fi vrut să fiu singură. Voiam să plâng, voiam să-mi strig dorul. Dar câteodată, venea seara, sau sâmbătă dimineața, câteodată venea cu copiii și luam toți patru o cameră la vreun hotel de mâna a doua, dar ne simțeam ca în paradis. Copiii nu mai erau ai femeii care-i născuse. Erau atât de ai mei, îi iubeam atât de mult, încât parcă aș fi putut jura că eu trecusem prin durerea nașterii a doi copii odată. Erau născuți de Sfinții Mihail și Gavril și îi chema Mihaela și Mihai. Erau atât de mici când au fost părăsiți de mama lor, iar când au putut vorbi, tuturor li s-a părut firesc să-mi spună mamă. Iar pentru mine, din acel moment, nimic altceva nu a mai contat. A fost momentul cel mai drag din viața mea, momentul pe care nu-l voi uita nici dincolo de pragul vieții. Au crescut frumos, le-am fost alături la primii pași, la primele vorbe, apoi la primele poezii și primele litere. Când au crescut, le-am fost alături la prima dragoste pierdută. Au trecut anii și odată cu ei a trecut și teama că va veni o femeie dispărută în lume, să-i ia de lângă mine.

Spune-ți părerea

comments