Mă îndrept cu mașina spre locurile copilăriei. Parcă sunt într-o cameră din cer, în camera de alături se aude Dumnezeu vorbind!

Mama! Cu cât drag mă întorc la amintirea ei, cu cât dor, este suportul meu în vremuri reci, este imaginea care mă încălzește, este și acum, când mama nu mai există decât în gândul meu, ambiția care-mi pornește motoarele. A fost unul din oamenii puternici care i-am cunoscut, a fost o ambițioasă, ne-a spus la tot pasul, ”Poți!”, și puteam. Mă mai încovoiam, mă mai aduceam de vânt, dar reușeam, mă simțeam puternic apoi, mama ne trimitea la concursuri, la olimpiade, uneori câștigam, luam premii, mama le strângea într-un dosar vechi, erau și reușita ei, erau ambiția ei, voia să arate lumii că poate, prea mulți ani fusese dată la o parte din locuri considerate de regimul acela, nemeritate pentru ea, fiică de chiaburi, dușmani ai poporului ce țineau cu dinții de un pământ care însemna viața pentru ei. Într-un final, l-au dat, pământul, cu viață cu tot. Dar mama nu și-a recăpătat statutul pe care-l merita. A căpătat forță în schimb, forță să facă față unei lumi nedrepte cu ea, dorindu-și din tot sufletul ca toți copiii ei să trăiască liberi, fără dosare grele care să-i tragă înapoi. Dacă ea a fost dată afară din primul an de facultate, a trăit cu un complex, ar fi putut s-o termine, dar n-au lăsat-o. A vrut atunci, facultate pentru copii. A strâns din dinți, a renunțat la multe, concediile le făceam la țară, la bunici, în casa din ce în ce mai mică, mai părăsită, dar ea aducea viață și acolo. A strâns ban pe ban și acolo unde simțea că nu mergem bine, ne dădea la medidații. Nu ne lăsa să punem mâna pe nimic, voia doar ordine în camerele noastre, în rest, ea călca, ea spăla, ea gătea, astea toate după serviciu, noi trebuia doar să învățăm, să citim, să acumulăm.

Îmi aduc aminte, venea primăvara, ea, mama căpăta o forță din natura ce-nvia, ajungea acasă după serviciu și anunța: ”curățenie generală!”. Dezastru, deși nu ne putea decât să aranjăm cărțile și caietele, cele câteva cămăși și uniforma. Casa rămânea două săptămâni vraiște. Scotea totul, din dulapuri, din cămări, din sertare, curăța totul singură, pe tata îl lăsa cu nasul în cărți, ea singură își căra scara, se suia pe geamurile înalte, făcea amestecuri cu apă, oțet și sare, spăla ferestrele, luceau după ce trecea mâna ei peste ele, bătea covoarele grele, le căra în spate, le întindea apoi, curăța parchetul, toate coclaurile de pânze de păianjen și ușor, ușor, casa căpăta lumină. Devenea caldă, primitoare. Apoi, când am crescut, cele două săptămâni deveneau trei, mai trecea peste anumite sertare, din cămări scotea mai târziu. Obosea! Îmbătrânea! Observam cu durere scăderea puterilor, ea din ce în ce mai mică, părul din ce în ce mai alb. Dar cu o eleganță numai a ei, așa alb părul, nu-l tăia, îl lăsa lung, îl prindea în coc sofisticat care o înălța parcă, lăsa o șuviță pe gât, ca o liană înfășurată pe tulpina unui copac.

Când am plecat de acasă, rămânea în prag până când mașina dispărea din ochii ei. Nu plângea atunci, plângea mai târziu, când n-o vedea nimeni. Plângea de bucurie că am ajuns oameni mari, plângea că ea ne-a împins să plecăm, plângea singurătatea, plângea amestec de bucurie cu durere. Nu se văita, nu se plângea, nu ne chema, boala a intrat în corp perfidă, a primit-o ca o binecuvântare, ca o cale spre cer, spre tata care de abia se dusese.

(Va urma)

Spune-ți părerea

comments