Dimineața trece tăcută, liniștea apasă, simt o greutate pe umeri și aproape cu violență deschid radio-ul vechi. Reînviu sub ritmul de reggae, liniștea se sparge fărâme, greutatea se ridică. E rece în casă, dar îmi face bine răcoarea dimineții de toamnă, mă trezește, îmi trece un fior de tinerețe prin oase, dau să mă ridic să fac câțiva pași de dans, dar melodia se termină și un ritm lent acoperă tăcerea. Nu, Doamne, nu această melodie, orice numai asta nu! Mă îndrept spre radio, ridic mâna cu bruschețe vrând să opresc muzica, dar o imagine îmi trece deja prin fața ochilor, își face loc tot mai acut peste tot în mine și mâna neputincioasă, cade pe lângă mine, ca o frunză moartă pe lângă tulpina copacului. Mă opresc cu ochii în gol, melodia curge lent, ea la mine în brațe, amândoi dansând, ea privindu-mă cu ochi fierbinți, tăciuni aprinși în foc mocnit, eu strângând-o, atingând-o cu mințile razna, apropiind-o mai mult, mai mult, doar teama de privirile din jur, mă opresc să n-o sărut pe ringul de dans și imaginea trece prin timp, străbate cu putere anii, un vânt cald îmi stârnește simțurile, sângele pleacă clocot, ropotind prin vene, dorința pornește în mine cu violență, dorul este atât de puternic încât mă doare fizic, ceva se răscolește cu totul din adânc până la pielea mea făcută arici. Mă doare totul, aș vrea să mă chircesc, dar sunt inert, imaginea este atât de vie, aproape mi-aș da jumătate din viață pentru a mai trăi o data acele clipe. Doar să mă conving că nu au fost nălucire, doar să mă conving că ea a existat, undeva, rătăcită pe un colț de pământ, pe colțul meu de pământ. Și doar gândul că nu mai știu nimic, că poate acum eu trăiesc pe o planetă fără ea, îmi provoacă durere. Mereu, când gândul mi-o ia razna, îmi spun că există, poate la mii de kilometri, poate la doi pași, dar există. N-aș suporta o lume fără ea, o lume în care nu mai există speranța că poate o voi întâlni odată. Măcar în treacăt.
Îmi iau altă țigară, renunț deja să le mai număr, un dor fără țintă umblând aiurea prin lume, căutând prin coclauri, e un dor care ucide mai mult decât țigara. Ce sens are? De fapt, mai are ceva sens? În liniștea lăsată între melodii, ușa se trântește la perete și intră Crina.
– Neața! Câte țigări până acum?
Primul meu gând e s-o iau pe sus, să închid ochii, să-mi imaginez că este ea. Dar Crina va turui tot timpul și ochii mei închiși nu vor putea să ascundă sub pleoape pe altcineva. Renunț, îmi simt inima grea, sângele se domolește, căldura dispare. Începe ziua!
(Va urma)