Taina nu a apărut. Mi-a fost teamă să întreb pe cineva, mi-era teamă de un răspuns, de o certitudine. Apoi, când începeam din nou bătrân să mă simt, când simțeam că pe fereastră n-o voi mai vedea, a apărut la început de toamnă caldă, ca ultima rază uitată de soare. Festivitate de început de an. Pentru cineva, pentru ea, sau pentru umbra ei, am pus mapa pe scaunul de lângă mine. A întârziat ca întotdeauna. A venit, inima mea s-a scuturat de anii mulți, cu mâna am întins ridurile, mi-am luat lumină de la ziua ce începea și i-am făcut semn cu mâna. Se uita pierită spre scaunele toate ocupate, când m-a văzut chemând-o lângă mine, s-a uitat cu ochi mari, mirați și a venit. Da, mi-era dor de mirarea din ochii ei. S-a așezat și ora ce a trecut a fost ca o clipă. I-am absorbit aroma, parfumul de flori de vară în mijloc de toamnă. Aș fi întins mâna să o ating, să o simt, să știu că e reală, să mă conving că n-am așteptat degeaba.
Mi-a plăcut întotdeauna genul de femeie fatală, bine îmbrăcată, sigură pe ea, frumoasă, care calcă drept, conștientă de frumusețea ei, conștientă de privirile din jur, mi-a plăcut aura de mister din jurul unei femei, aerul care nu-ți dă totul dintr-o dată, aerul acesta mă făcea să vreau să încep joaca, să cuceresc, să dau jos perdeaua, să descopăr, să caut, să cercetez. Taina nu este acest gen, nu are nici pe departe alura de femeie fatală, nu este nici pe departe conștientă de ea, de cum este, de cine este, dimpotrivă, nedumerirea din ochii ei mă face să cred că este chiar nesigură pe tot ceea ce o înconjoară. Are și ea o perdea după care se ascunde, dar nu afișează siguranță, mister, dorința de a fi descoperită, mai curând dorința de a fi lăsată în lumea ei. Cortina ei ascunde sensibilitate. Cred că această parte a ei mă atrage cel mai mult, o sensibilitate pe care o acoperă cu glume, cu joacă, cu râs, cu veselie. Dar uneori, când îi râd buzele, ochii au umbre. Este ca un copil care refuză să crească, se joacă, aleargă pe coridoare, dă iama în mijlocul pisicilor, se lasă în genunchi și se zbenguie cu ei, ia teiul în brațe, apoi se repede la castani, le mângâie crengile. Se vede de sus că le vorbește, este femeia cu părul pădure. Mă incită să cunosc părțile ei ascunse, simt o chemare spre ea, aș vrea să o ating, să o absorb, să o cunosc. Este o vâltoare ce mă atrage, o privesc acum din stânga, este serioasă, se face că ascultă, dar trage cu coada ochiului la mine, se simte stingheră, îmi place fâstâceala ei, sunt sigur că nu aude nimic din ce se vorbește, este încordată, o simt, îi pun mâna pe umăr și îi spun în șoaptă: ”Liniștește-te!” Se întoarce mirată, apoi ridică nasul obraznic și vrând să mă sfideze, îmi spune: ”De ce aș fi neliniștită? Sunt doar nerăbdătoare să se termine!”, dar continuă să se uite cu coada ochiului la mine, ca o felină la pândă. Da, îmi place femeia-copil. Este altfel, mă alungă, dar este curioasă ce vreau. Simt începutul unui joc, dar nu ca orice joc.