Te-am iubit, Taină, nu am știut tinerețea și inocența iubirii, mi-ai dat ceea ce nimeni nu mi-a dat vreodată. M-ai ridicat pe soclu, m-ai sculptat cu mâna ta, m-ai transformat în rimă, am devenit poezie, tu voiai să-mi fii Galateea și eu Pygmalion, să te ridic eu statuie, să-ți dau viață, dar Pygmalion tu mi-ai fost, tu mi-ai dat viață, mi-ai dăruit clipe, zile, ani, mi-ai aruncat umbrele de pe față, ridurile din inimă, ai alungat norii și mi-ai adus soare. Nu am știut cum să primesc toate simțirile tale. Am fost orgolios, m-am hrănit din dragostea ta, din cuvintele tale, nu am știut nimic să-ți dau înapoi. Am tăcut, nu ți-am spus vreodată un cuvânt, am crezut că la un bilanț făcut în ceruri, păcatul tot, pe umerii tăi va cădea, eu voi rămâne drept, nepătat. Lașă mi-a fost iubirea, orgoliu a fost răspunsul meu la tot ce mi-ai dăruit, egoism ți-am dat în schimbul vieții. Și simt acum, când te îndepărtezi, că eu cad, iar tu te ridici. Păcatul l-am aruncat pe tine, vina să fie doar a ta, dar tu ești dreaptă, eu sunt gârbovit. Te-am avut, Taină și te-am pierdut. Te ignoram vrând să te supun, dar sufletul meu trăia în umbra ta. M-ai purtat în inimă ca pe diamant unic, dar când ai fost pusă în fața acelui Eu cel adevărat, ai trăit dezamăgirea. M-ai văzut real, ros de lașitate și egoist, neștiind să-ți răspund la nimic din ce m-ai întrebat, neștiind, nevrând să-ți spun doar un cuvânt să te țin lângă mine. Te-ai îndepărtat, m-ai chemat mereu într-o lume a noastră, mi-ai creat poveste, mi-o șopteai seara, la lumina lunii, mă strigai, mă luai de mână spre alte universuri, acum, ai împărțit lumea, povestea, la doi, mi-ai dat jumătate înapoi, doar ca să mă cocoșeze și mai tare, mi-ai lăsat amintirea, povară de ocnaș pe spatele meu măcinat de vreme. Ai obosit, mâna ta atârnă neputincioasă pe lângă corp, nu-și mai are locul în mâna mea, ai plecat singură în universul creat de tine, ai obosit de chemare, de dor. Te simt departe, aș vrea acum să îți răspund, dar simt că niciun cuvânt nu-l iei în seamă. Te strig seara, îți spun numele pe litere, te caut printre degete. Nu ești! Nu vii! Depărtarea îți mărește frumusețea, absența îți creează nimb pe frunte, dar mai mult ca oricând iubirea mea, devine boală. Tânjesc, încerc să vindec boala cu leacuri, cu vorbe urâte aruncate spre tine, încerc să pun amintiri diforme, dar din toate reușești să strălucești ca o lumină la margine de întuneric. Mă vindec de tine, scriindu-ți, dar boala devine acută și știu că nimic nu te mai întoarce înapoi.

Noaptea te visez, te sărut, te iubesc cu ultima picătură de sânge, dimineața se aprinde în mine patima, inima bate să iasă din piept, focul mă arde, mă întreb: ai fost? Sau sufletul meu îmbâcsit în singurătate te-a scornit? Te văd, te urmăresc și știu că ești. Dar nu ești pentru mine! M-am jucat, tu ai pus dragoste, eu am pus frică, tu ai mai adăugat cuvinte, eu am pus tăcere, tu ai venit cu candoare, cu sinceritate, eu am venit cu cuvinte aiurea, jumătăți de măsură, cu teste, cu dorința de a te face geloasă, tu mă voiai fericit, eu încercam să-ți verific dragostea  trecându-te prin furci caudine de chin și îndoială. M-am crezut cu careu de ași în mână, am crezut că ești a mea, la picioarele mele, dar te-ai ridicat cu chintă roială. Dragostea ta m-a înfrânt, tu te ridici, eu cad, la picioarele tale sunt încercând să joc o cacealma din ceva pur, curat, senin. Mi-ai spus că în dragoste nu există învinși și învingători, că dragostea nu este o luptă în care câștigă cel rapid, cel viclean, cel care știe regulile luptei. Am vrut să te supun și m-ai supus. Am adunat amintiri prea grele și nu mă pot elibera. Iartă-mă, Taină, nu am știut să fiu cel care ai crezut că sunt!

Te-am vânat, te credeam trofeu de lux în galeria mea, ți-am întins cursă cu ochii, cu privirea, te-am sărutat și te-am strâns în brațe și singură ai venit cu capul și inima spre cursă. Am crezut că te am în laț, te-am jignit spunându-ți cuvinte grele, te-am umilit tăcând, tu ciuntită, cu inima făcută pulbere, cu sângele curgând, te-ai ridicat și iar eu am coborât, devenit un simplu braconier.

Te mai chem noaptea, dar nu mai vii. Taină, șterge-mă, nu lăsa semnele trecerii tale prin mine. Târziu, fără să mai pot face ceva, te-am iubit știind că astfel de iubire n-am s-o mai întâlnesc nicicând! Niciun cuvânt nu mai vine dinspre tine și tac și eu doborât de tăcere, neștiind, nevrând să vorbesc la timp! Acum e prea târziu!

Tudor

Spune-ți părerea

comments