Ai venit! După zile de dor, de zbucium, de colindat prin mine însumi, de cercetat, de analizat și certat în fața unei oglinzi pe care n-o vedeam decât eu, ai venit, Taină! Te-am văzut pe geam, ai salutat tărâmul tău după zile de vacanță, tărâmul îmbrăcat în gheață, ținut de basm ce-și aștepta crăiasa, ai mângâiat teiul ajurat parcă de zahăr candel, ai stat câteva secunde pe bancă, ai șoptit cuvinte de bun venit, buzele tale se mișcau, petale zburau, stele apăreau, inima se făcea mică, aș fi vrut să-ți țin buzele în pumn, să-l deschid când mi-e dor de ele.
Aș vrea să vin să te văd, dar sunt paralizat, trupul letargic nu-l pot mișca, mi-e teamă de privirea ta, mi-e teamă că ai s-o ascunzi și sub pleoape ai să închizi tot ce-a fost, ai să negi sărutul, ai să negi brațele mele, șoaptele mele, iar eu, am să mor câte puțin la picioarele tale. Dar nu-i nimic, știu să mă prefac că-s viu! M-am prefăcut atâția ani, e un exercițiu repetat la infinit. Am să intru la tine cu privire senină, am să fiu eu cel trufaș, cel care neagă, cel care închide sub pleoape un miracol de dinainte de Crăciun. Miracolele vin și pleacă din viața noastră, ai să-mi fii un miracol pe care am să-l ascund într-o pivniță din sufletul meu.
Am intrat la tine în laborator cu privire de brici, tăiam, spintecam, tu erai lumină, m-ai privit cu zâmbet cald, dar sub privirea mea zâmbetul ți-a înghețat. Tu ai murit la picioarele mele și tu nu știi să te prefaci că ești vie. Ți-au căzut mâinile, ți-a pierit zâmbetul, Taină, venisem pregătit pentru gheață și mi-ai dat soare, nu am știut, venisem să fiu eu cel care doboară, prea mulți m-au doborât pe mine, venisem să fii tu cea care ucide, și te-am ucis eu. Mă doare, Taină zâmbetul tău, stingher pe fața pregătită cu stele pentru mine, te-ai întors, să nu văd durerea, mă dor ochii tăi, or să-mi rămână pe veci în amintire, așa cu stele ce se stingeau una câte una, cu lacrimi ce se voiau căzând, mă doare durerea ta, îmi străpunge inima beteagă de atâta așteptat. Nu, nu am știut să te aștept cum meritai, ai fost un ghiocel ce-și căuta primăvara, ai fost un val ce-și căuta țărmul, o frunză ce-și căuta copacul, un fulg ce-și căuta cerul de iarnă, eu ți-am dat îngheț și ghiocelul s-a ofilit, valul s-a retras, frunza a ruginit, fulgul n-a vrut să mai cadă.
Da, miracolele există, fac parte din viața noastră, noi le strângem sub pleoape, ne e teamă, suntem egoiști, lași, precauți, ca caută preacuția în dragoste, în miracolul numit iubire? Noi le ucidem, le alungăm din viața noastră. În teama de a nu fii eu cel alungat, în egoismul meu primitiv, în lașitatea mea de bărbat mi-am ridicat întrebări, mi-am pus probleme false, artificiale, mi-a fost frică să nu fiu eu cel părăsit și atunci, am părăsit, să nu mă ard, și am ars eu, să fiu eu cel deștept, să nu grăbesc lucrurile, să fiu eu cel care deține controlul, la naiba cu controlul, la naiba cu teama, la naiba cu rațiunea asta care-mi inhibă orice zvâcnire, care-și bagă coada în momentele mele fericite din viață, care a făcut ca după două săptămâni de zbenguire a sângelui, năvalnic prin vene, să mă opresc acum, trist, copleșit, cu o privire trecând prin mintea mea, o privire de om bătut, chinuit, dar încercând să nu vadă nimeni ochii loviți.
Sunt copleșit, tristețea mușcă nemâncată, hulpavă din mine, ca un câine hămesit, mă doare privirea ta,
Taină, mă doare până la marginea prăpastiei, ai fost miracolul meu și te-am zdrobit. Viața trece pe lângă mine, se duce repede, aș vrea să-i pun piedică, s-o țin în loc, să nu alerge așa, să nu mi-o ia înainte!
Omul bătrân și mic din mine stă liniștit, stă cuminte, viitorul este calm, lipsit de nori, senin, dar fără viață, fără zvâcnet, fără puls. Copilul din mine plânge, stă pe marginea hăului, și-a pus riduri cu mâna lui, și-a vopsit părul în argintiu, s-a vrut mai repede matur, s-a vrut trecut prin viață, a renunțat la ani de lumină și îi pare rău. Și-a pierdut copilăria, și-a pierdut inocența. Taină, mă dor ochii tăi, mă doare viața! Copleșitor mă doare!
Tudor