Cu greu, toamna se desprinde de noi, se rupe și pleacă, lasă loc frigului prea devreme, prea crunt pentru căldura ce o simt în mine, inexplicabil. Sau o explic, dar alung orice gând, orice explicație, mi-e bine așa în starea asta de incertitudine, mi-e teamă cu ea și fără ea, dar mi-e bine și cu teama. Trăiesc, sunt viu, asta simt, viață cum curge prin venele mele, dacă m-aș tăia ar curge clipe, apoi s-ar opri, viața și-ar relua făgașul prin vasele mele, aș continua să-mi fie frică și aș continua să iubesc frica, din dor de viață, din preaplin de emoții. Tu, Taină, mă faci să te aștept, mă faci să te caut, lasere capătă ochii mei în căutare, străpung mulțimi și dau de tine. Zâmbești din priviri, obrajii tăi devin pară de foc, te întorci, dar știu că ești aici. După ce ea a mea cu cozi blonde și ochi albaștri a plecat, după ce am înțeles că de acolo nu are cum să se întoarcă, mi-am ridicat zid gros, de nepătruns în jurul meu, în jurul sufletului. Nimic nu voiam să mă mai atingă vreodată, nici viața, nici moartea. Din fiecare durere din trecut, făceam o cărămidă, din frustrări și neputințe altă cărămidă, ridicam perete în care puneam reazăm sufletul, puneam mortar din tristeți mai mărunte, apoi altă cărămidă din tristețile de netrecut, amintirile le făceam și pe ele, unele ghips, altele stâlpi, inima rămânea la mijloc, nimic să n-o mai doară. A fost bine la adăpostul zidului, era liniște, era și cald, nu realizam cât deșert era. Nu mai vedeam oamenii, ei nu mă vedeau pe mine. Puteam să-mi port durerea și tristețea, nimănui nu-i păsa, mie nu-mi păsa de ceilalți, voiam doar viața să treacă, să nu iau eu decizia sfârșitului. Am trăit și momente grele, în care oameni fără suflet au dat cu picioarele în cărămizi, să-mi dărâme zidul, bănuiau că altceva ascund după el, m-am întărit, am pus grinzi de fier, fără să-mi dau seama că unii trăiesc doar pentru a descoperi ce-i dincolo de peretele înalt. Era doar un suflet, Taină, ascuns de toți, cine știe ce comori credeau că am de acoperit. Un biet suflet răpit din mijlocul unei lumi ce-i făcuse rău.
Tu, Taină, ai vrut mai mult, ai vrut să descoperi zidul, să-l dărâmi, să-mi lași sufletul în cătarea lumii, în lumina soarelui, în bătaia vântului, să trăiască liber, l-ai văzut chinuit, ai vrut să-l oblojești, să-l pansezi, dar fără să vreau, eu ți-am devenit zid. Ți-am devenit durere, în loc să-ți fiu reazem, eu-durere am devenit cărămidă și mortar în zidul tău.
Tu mă iubeai, Taină, și eu nu știam. Aș fi dat zile din viața mea, m-aș fi tăiat în inimă direct să curgă ore, nu clipe, doar să știu asta. Bănuiam? Poate, dar mi-era teamă de mine, darămite de tine, nu, de fapt, nu bănuiam, credeam că este o joacă a ta, ca aceea cu copacii, cu romanițele, cu gărgărițele, o joacă de copil, nu de femeie cochetă, te mai răsfățai câteodată, te mai înnorai, te mai luminai, dar tu ești primăvara însăși, Taină și așa cum zilele primăverii nu seamănă una cu alta, nici zilele tale nu sunt una cu cealaltă. Când am primit scrisoarea de la tine, aseară târziu, credeam că e un vis, mă ridicam, mă așezam, nu am fumat de ani lungi, dar neliniștea din mine cerea fum, ceață, altfel totul mi se părea o nălucire. Citeam, te citeam, Taină și nu știam că tu mă iubeai. M-aș fi așezat în genunchi să mulțumesc Dumnezeului din mine, dar știam că mulțumirea este un păcat. Nu, nu e bine, Taină, sau e atât de bine! Te adun, te scad în inima mea, te citesc și te adun, am un jurământ și te scad! Nu eram pregătit pentru mărturisirea ta, mult trebuie să te fi chinuit de-ai plecat așa ca un torent pe foaia albă. Și m-ai făcut torent într-o seară târzie de anotimpuri amestecate.
Tudor