Nu mi-am imaginat vreodată că apropiindu-mă de bătrânețe, sau așa mă consideram eu, apropiindu-mă de toamnă, de vârsta asta a liniștii și echilibrului, voi trece prin frământarea asta. Îmi aduc aminte, citeam odată ”Torente” și renumitul, marele chirurg Yan Yvarsen, pe la 80 de ani se îndrăgostește pentru ultima dată. Îmi aduc aminte de chinul lui, de reproșurile pe care și le făcea, de plimbările nesfârșite pe care le făcea în speranța unei limpeziri. Mai bine ca oricând, deși nu am ajuns la anii lui, îl înțeleg acum. Am iubit de mai multe ori în viață, iubiri trecătoare cele mai multe, de licean, am iubit trupește, sau am dorit, dar când noutatea s-a consumat, iubirea s-a dus. Profund, mi-am iubit zeița cu ochi albaștri și cu șuvițe blonde încolăcite pe gât ca liane împletite. Acum, în zbuciumul anilor, m-am îndrăgostit de tine, Taină. Pe unele din femeile pe care le-am iubit, le-am păstrat, peste ani, într-un colț din inima mea, chiar dacă zeci de kilometri, sentimente rănite, orgolii atinse, deziluzii sau pasiuni duse s-au așezat între noi. Dar acum, nu mă simt în stare decât să fiu alături de tine, iubirea mea, în răscrucile tale. Nebună iubire, adolescentină, curată, plină de surpături, dar și de lumini, mă prinde în tentaculele ei, mii de brațe mă înfășoară și nu pot gândul în altă parte să îndrept. Fără să înțeleg prea mult din ceea ce mi se întâmplă, fără să am răgazul să mă opun, fără să mi se lase timp să mă apăr, mi se umple inima din nou de mii de emoții, de mii de nori, de mii de petale și asemenea lui Yan, mă plimb ore în șir căutând să mă limpezesc, căutând să mă adun. Nu reușesc. Fug mereu de ceea ce simt, ascund, îngrop în speranța că voi uita, dar fuge gândul meu tot spre tine, Taină.
Mă chinui, îmi încalc jurământul, mi-e teamă de vina mea, de multe ori mă plimb prin ploaie încercând să mă spăl de tine, ca de păcat, dar ești un păcat atât de drag! Nu m-am simțit prea bine, mereu prin ploaie, am răcit cumplit, tușesc, am temperatură, aiurez în somn, te visez, iar azi când ai venit să lucrăm la studiu, mă întrebi oarecum cu grijă (Doamne, ce-aș păstra grija asta a ta într-o cutie), ce am făcut, iar am umblat dezbrăcat? iar eu păstrez zâmbetul în colțul gurii, sperând în alte momente de confesiuni târzii, de suflete înlănțuite, sau poate pentru niciodată. Mă plimb încercând să uit, mă plimb încercând să estompez, să atenuez și nu înțeleg de ce Dumnezeu îmi refuză ajutorul. Nici nu știu prea bine ce se cuvine să-L rog. Adorm rugându-mă, mă trezesc implorând, trăiesc cerând, ziua, noaptea totuna, mâinile mele se ridică spre cer odată cu gândul, sperând, cerșind îndurarea. Uneori, chiar am crezut că voi putea uita. Zilele de cumpănă, de depărtare între noi mi-au adus numai zbatere, dar am crezut că îmi vor aduce izbăvirea. Am luptat cu mine, m-am chinuit, știam în adâncul inimii că nu te-am uitat, dar aveam nevoie să cred, îmi spuneam, îmi repetam că este adevărat, rugându-mă să cred. Am crezut o secundă înainte de a adormi, într-o seară că te-am lăsat cu totul în urmă, că ești însăși depărtarea, abandonarea. Am adormit zâmbind, dar cu sufletul chinuit. A doua zi, erai tot acolo, adânc în inima mea. Și un dor pornea din mine și te-aș fi strigat, te-aș fi atins, te-aș fi mângâiat. Inima mea se întorcea mereu la tine, ca acasă, ca într-o veșnică întoarcere a tuturor lucrurilor, cum spunea Zarathustra lui Nietzsche. Eu parcă, mă întorsesem acasă, în matca mea, la dragostea mea. Iubirea mea, sau nu știu cum să-i spun, îndrăgostirea mea, se pare, este atât de statornică, cum n-am crezut și n-aș fi vrut pentru egoistul care zace în mine, dar iubirea mea își leagănă frumusețea și intensitatea sub constelația veșniciei. Iubirea mea este atât de unică, încât acum, în clipa asta, nu știu care sentiment este mai puternic. Cel statornic, sau cel vinovat? Care dragoste a fost mai puternică, cea de care am fost sigur, cea legată de Dumnezeu, cea cuminte sau cea furată acum? Oricum, cu toate plimbările mele singuratice, cu toate discuțiile cu mine însumi, cu chinul și cu îndoiala, cu dorul și cu așteptarea, cu iadul și cu raiul din viața mea, te-am recunoscut atunci când Dumnezeu mi-a dat să te întâlnesc. Pentru că nu semeni cu nimeni altcineva și stau câteodată și mă gândesc în timp ce tu lucrezi concentrată, parcă la mii de kilometri distanță de mine, dar te intuiesc cu simțurile încordate de fiecare data când mă apropii și stau și mă întreb unde ai fost atunci când eu te căutam? Unde eram eu? Este acum prea târziu? Și la fel cum gândea Yan, gândesc și eu, da, este atât de târziu. Este o iubire care nu mă vrea, probabil prin drumul tău prin viață, nu ai nevoie de mine, nu sunt eu cel care s-a așezat stabil în calea ta. Este mult prea târziu. Dar simt că este imposibil să uit totul. Și uneori nu vreau să uit. Viața mea nu ar mai avea gustul de acum. Și nici sensul de acum. Nu aștept de la tine aceeași dragoste, este absurd. Tu iubești total, complet, dacă este nevoie, iubești până la sacrificiu. Altfel, nu poți. Altfel, nu crezi în iubire. Eu iubesc cuminte, nu pot răvăși viața tuturor cu iubirea mea, eu nu pot exprima ca tine dragostea, n-o pot rosti, n-o pot striga, eu o pun în priviri, în atingeri, da, sunt un egoist, un laș, sunt capabil de sacrificii, dar în mijlocul sacrificiului, mă gândesc tot la mine, mă retrag, neg, reneg și atunci, cum aș putea cere cuiva, să iubească cum iubesc eu? M-ar durea să mă iubești cum te iubesc eu, te-ar durea să știi că iubirea mea mă are tot pe mine în centru, ca un soare în jurul cărora se rotesc stelele. Și totuși, dacă ai putea intra în inima mea, dacă ai putea palpa cumva intensitatea dragostei mele, cred că te-ai speria. Și atunci, e mai comod pentru mine, e mai puțin înfricoșător pentru tine, e mai liniștitor pentru amândoi ca tu să crezi că ai stârnit o îndrăgosteală călduță, pe acolo, pe undeva, o joacă între doi copii mari, va trece timpul și totul se va uita. Habar nu ai, femeie, femeie a mea fără să fii vreodată a mea, cât mă faci de fericit câteodată. Cum mi se umple inima de tine, cât de dor îmi este de tine, și nu dragostea ta, care poate că nici nu există, poate că ți-o imaginezi doar, și nici prezența ta, nici mângâierea ta nu mă face fericit. Ci pur și simplu, doar simplul fapt că tu, Taină, exiști.
Tudor