Așadar, sunt geloasă? Nu am acel gen de gelozie bolnavă, obsesivă, chinuitoare, nu controlez buzunare, nu verific telefoane, nu fac crize de isterie, nu țip, nu arunc cu castroane, nu fac mustăți pe poze, acolo unde îmi imaginez o eventuală rivală, nu-mi pun ochelari uriași, ca nimeni să nu mă recunoască, pălărie cu boruri mari, peruci și nu plec, aplecată de șale cu mașina în căutarea greșelii, trădării, nu mă cred stăpânul nimănui, nu consider că cineva este proprietatea mea, când spun Tu,Dorul meu, spun într-un fel abstract, știu că nu ești al meu, ești o dorință, te-aș vrea al meu sufletește, aș vrea să știu că te gândești la mine, că poate, uneori îți este dor de mine, că ții la mine, mai mult mi-ar fi greu vreodată să cer și nici nu se cuvine. Dar știu că fizic, nu ești al meu, nu ești proprietatea mea, de cele mai multe ori, mă las condusă de partea din mine care doar simte, nu de cea care judecă, dar dintotdeauna îmi accept sentimentele, mi le asum, îmi accept dragostea și accept și teama, riscul și durerea de o pierde. Oricând, în orice moment de viață, m-am bucurat de clipele care mi-au adus bucurie, am suferit în clipele de cumpănă, dar nu am căutat nefericirea, nu am căutat dramele autoinduse și situațiile tensionate.
Este adevărat, de multe ori în viața mea, datorită evenimentelor, ipostazelor, situațiilor, rănilor câteodată, m-a măcinat nesiguranța, au fost momente, și probabil că multe femei care au trecut prin ce am trecut eu au trăit același sentiment, m-a frânt îndoiala, m-a rupt în două neîncrederea, m-a săgetat nesiguranța. Și cel mai tare doare, nu neîncrederea în cel iubit, cel mai tare doare neîncrederea în tine însuți. Am trecut datorită neîncrederii în mine, prin cele mai absurde și contradictorii stări, prin cele mai tenebroase și întunecate coridoare. M-am văzut cea mai oribilă ființă, cea mai slută, credeam că merit ceea ce mi se întâmplă și uneori mă pedepseam eu însămi, mâncam până simțeam fizic că explodez, sau nu mâncam zile în șir, din părul foarte lung pe care-l aveam, am tuns lună de lună, mai mult, mai mult, până ajunsesem un băiețoi, hainele mele erau largi, fără formă, să mă pot ascunde bine, să nu mă vadă nimeni. Trăiam și primeam ceea ce trăiam, acceptam ceea ce primeam ca și cum viața mea a avut unic țel să-mi arate ce meritam și ce nu. Și mie îmi arătase că nu merit. Cineva stinsese lumina din mine, soarele, stelele, luna. Era întuneric și indiferent cât mă zbăteam, nu puteam zări scânteia. Am trăit sentimente, frustrări, resentimente, totul se îmbinau în furtuna perfectă, cu grindină, cu tunete şi fulgere, cu bătăi de vânt, tornade care au ridicat în aer tot ceea ce exista în jurul meu, tot ceea ce credeam că este stabil şi sigur, am luptat, așa sleită, ruptă, înjunghiată, am râs în fața copiilor dorind din tot sufletul să simtă că totul este în regulă, am râs în fața lumii când fiecare bucățică din mine plângea, am ieșit într-o zi, cu prietenii la restaurant, am fost singură, am râs, am glumit, am spus minciuni legate de Andrei, de legătura noastră puternică, de lipsa lui de lângă mine, glume sinistre, proaste, am dansat, am dansat ore în șir, vrând la disperare să simt doar durerea fizică, mama și tata nu mai erau, nu mai puteam să plâng pe umărul lor, prietenii nu trebuiau să știe, atâta timp cât nimeni nu știa, nu era totul pierdut, când nu am mai putut să mint, când nu am mai avut putere să lupt, forță să mă ascund, am vrut să-mi iau copiii și să plec. Pierdusem! Cedasem! Mai trecusem odată prin asta, când un Valentin imatur, egoist, mă învățase că nu merit prea multe, că sunt urâtă și nimeni nu mă poate iubi până la capăt. Am plecat la București, am fugit, am vrut într-un ultim efort, să arăt tuturor că dacă ei pot fără mine, pot și eu fără ei, aș fi vrut o viață nouă, doar eu și copiii, fără altcineva vreodată lângă mine, dar oriunde am plecat, a trebuit să mă iau cu mine, deși îmi spuneam că nu puteam să încep o altă viață cu aceeași „eu”. M-am luat în spate și m-am cărat peste tot. Eu sunt construită pe anumite întâmplări, sunt cizelată după anumite episoade din viață, sunt modelată după ceea ce am trăit, sunt construită pe multă, multă dragoste din partea părinților mei, pe o educație, nu rigidă, dar temeinică, pe o oarecare dependență a mea de ei și de dragostea lor, pe dorința de dragoste, pe nevoia de dragoste și atașament, pe dragostea sufocantă, bolnavă a lui Valentin, pe toate experiențele, încercările, tragediile, durerile și provocările vieții mele, pe dragostea copiilor mei, pe bucuriile lor, pe realizările lor și da, recunosc, eu, poate schimbată, mă construiesc acum pe dragostea asta târzie, atât de chinuitoare în unele momente, atât de ascunsă, atât de răscolitoare și atât de vie, pentru că orice și oricât ți-aș scrie Tu,Dorul, toate pot fi minciuni, exagerări, metafore și figuri de stil. Dar eu, aici, singură, în fața mea, nu pot să mă mint, țin la tine mult mai mult decât îmi este permis să țin, îmi ești drag, îmi ești cald, nu știu de ce, nu știu pentru cât timp și chiar dacă mă ajuți să pun cărămidă lângă cărămidă în construcția mea, îmi dai foarte multă nesiguranță, ești ca o furtună în viața mea, o furtună cu ploaie care udă pământul, mă apără de secetă, dar mă dărâmă. Este sentiment încercat, este un sentiment săpat la rădăcină, exorcizat, descântat, alungat, negat, dar este întors mereu în sufletul meu, ca un bumerang, este „dragoste”, nu “aproape dragoste”, pentru că, indiferent de opreliștile puse de mine, puse de tine, puse de legile lumii, cu toată bariera asta de indiferență pe care o zidești între tine și mine și pe care și eu o zidesc adeseori, cu toate greșelile tale față de mine, cu toate greșelile mele față de tine, continui să te caut, te caut din ochi, te caut din mesaje, din telefoane, înainte de toate nu te caut ca să-mi fie mie bine, te caut ca să știu că ție îți este bine, te caut pentru că simt, instinctiv, că nu ești ca restul lumii și pentru că orice ai face, oricât m-ai răni, eu nu vreau să te schimbi. Câteodată, plouă în mine, dar te văd și totul, frustrare și îndoială se năruie în mine, altădată sunt veselă și tu nu mă vrei în preajma ta, nu ai timp pentru mine și ploaie cu piatră trimiți peste mine, dar tot nu vreau să te schimbi. Nu știu nimic de tine, o seară, o noapte întreagă nu știu nimic decât din ceea ce visez cu tine și dimineața îți văd mașina în locul ei și știu că ești acolo. Îmi place momentul acela din zi când îți văd mașina. Atunci începe ziua.
Taina