Tot ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp, îmbrățișarea, sărutul tău de atunci, din ziua de dinaintea Crăciunului, ploaia de săruturi pe fața mea și pe ochi și pe obraji, n-a făcut decât să alimenteze un sentiment deja înfipt adânc. Sunt convinsă că ai știu ce faci. Nu a fost un gest impulsiv. Ai știut ce faci. Parcă ți-a fost teamă să nu mă sting, ca un foc părăsit și ai pus lemne, ai pus gaz și ai dat foc. Ai șiut ce faci. Ai aprins din nou lumina stinsă în mine. Numai că a urmat o nebuloasă, o alergare unul după altul, un joc de-a șoarecele și pisica, o evitare, o frică a mea de ceea ce se întâmplă, o frică a ta că ai făcut un jurământ în fața lui Dumnezeu și-l poți pierde, ne căutăm și când ne găsim aproape că ne facem rău, tu încerci să răsucești în mine cuțitul unei gelozii copilărești, sau îmi arunci în față valuri de răceală, eu vreau să vezi că am trecut peste iubirea pentru tine, trec cu nepăsare, dar cu coada ochiului, mă uit te văd, ești palid? Pari obosit? Te simți bine? Ești acolo, lângă mine, ești responsabilitatea mea, trebuie să am grijă de tine, deși de multe ori din impulsivitate, îți fac rău, apoi mă doare, tu ca răspuns, îmi faci rău, tot pe mine mă doare, din când în când, ne întâlnim pe aceeași lungime de undă, vorbim, râdem, aș vrea să te țin în brațe, aș vrea să simt liniștea de lângă tine, dar a doua zi, din nou nu ai timp de mine, îmi arăți asta cu alt val de nepăsare, îmi este greu să stau în umbra ta, ascunzându-mă nu mai-nainte de ceilalți, ci de tine, îmi este greu să mă agăț de tine, să stau conectată la viața ta, ca să știu că ești bine, iar tu să nu vezi asta, să nu simți asta, mi-e teamă că-ți pun iar arme în brațe cu care să mă înjunghii când nu ți-e dor de mine, toate astea au prețul lor, dragostea mea, indiferența ta, nepăsarea, timpul tău aruncat pentru toți ceilalți, timpul tău pe care mie nu mai vrei să mi-l dai, au un preț, dacă tu îmi citești scrisorile doar din dorința de a te ști iubit, doar din orgoliul de te ști iubit fără cerințe, fără somații, fără rezerve, toate astea au un preț.
Am încercat să vorbesc cu tine, peste nesiguranța mea nativă, ai pus foc, ai dat drumul la chibrit și m-ai aruncat într-o stare de incertitudine adâncă. Mi-ai promis la un moment dat că vom vorbi, că vom fugi amândoi și vom vorbi, chestia cu fuga am luat-o exact așa cum trebuia să o iau, dar apoi iar ți-ai adus aminte de jurămintele făcute și ai dat înapoi. Dar îți ceream doar să vorbeaști cu mine, să-mi explici, de ce m-ai ținut în brațe, de ce ai fugit apoi, ce am fost, ce am însemnat? Te-ai jucat? Te-ai distrat? Apoi te-am prins într-un moment vulnerabil, te simțeai singur și ți se făcuse dor să te-ndrăgostești, apoi dorul iar a trecut, te-ai trezit…
Sunt lucruri pe care aș vrea să le știu, chiar dacă răspunsul mă va durea, dar poate, în același timp, mă va elibera. Și nesiguranța în mine crește, e o stare, când simt că nu-ți pasă, parcă dai cu pietre în mine.
Apoi, Tu,Dorul, jumătatea mea de vis, jumătatea mea de iubire, nepăsarea ta, răceala din ochii tăi, parcă vrei să te zbați să ieși din inima mea, din dragostea în care te crezi captiv, fugi și încep să cred că totul a fost o iluzie. Ai fost sau n-ai fost? M-ai strâns Tu,Dorul vreodată în brațe sau nu? M-ai sărutat? Dacă totul a fost în capul meu, în mintea mea? Dacă am visat și am îndoieli legate de fiecare clipă lângă tine? Apoi mă gândesc că toate iubirile sunt amăgiri și nu am pierdut nimic, indiferență, nepăsare, te întreb, te faci că nu mă auzi, de multe ori nu primesc niciun răspuns, aș fi vrut să spun ceva și tu să mă contrazici, măcar așa simțeam că exist în subconștientul tău, indiferența poate ucide sufletul și dorința de viață. Și atunci cred că este o iluzie, ca toate, este mult mai ușor, este spiritul de conservare, așa accept mai ușor orice, cu timpul le uiți, poate te întărești, dar te transformi într-un om sensibil, precaut, care trece prin viață sărind peste iubiri, peste nepăsări din teama să nu mai treacă prin aceleași sentimente, nu mai vezi viața, nu mai simți soarele, te ferești de nori, convins că vor aduce furtună cu ei, viața înseamnă și să te lași dus de val, dar nu mai poți, te ții strâns cu mâna de margini, să nu te mai ia valul să nu mai ajungi în mijlocul furtunii.
Teama, nesiguranța, visele mele le visez, dar sunt umbrite, dorințe am, dar le ascund în spatele unor ziduri, gândul meu nu-l mai trimit nimănui, scrisul meu rămâne la mine, mi-e teamă că tu nu înțelegi, nu-l vrei, mă ascund după tăcere, dar tăcerea urlă și ea, nu afară, în mine, nesiguranța mă face să mă întorc mereu și mereu înapoi, la ceea ce am trăit alături de tine, mi-e teamă să mă avânt înainte, mă vei respinge, vei fi rece, vei pune zid în jurul tău, mă duc din instinct înapoi, la adăpostul faptului deja dus, la siguranța durerii deja trecute.
Nu știu să reacționez, mă înec și dau din mâini și din picioare în speranța că voi găsi un trunchi putrezit de care să mă agăț.
Plec, vin acasă, mă arunc pe mașina de cusut, mă ridic, pun ceva la cuptor, între timp mai calc ceva, o cămașă, o bluză, frenetic, dacă fac ceva cu mâinile, nu se vede tremurul degetelor, nu mă gândesc la nimic, mai tai o ață, mai finisez, aș vrea ceva dulce și fac o tartă, sunt gesturi comune, sunt gesturi mărunte, fac parte din viața mea și mă scot din starea de nesiguranță, mă aduc în arealul meu de bine, de liniște, de firesc. Plutesc în nesiguranță, Tu,Dorul, îmi crești frustarea, incertitudinea, sunt setată pe așteptare, deși știu că fiecare așteptare mă va amăgi, dar mulțumesc pentru orice zâmbet al tău, pentru orice atingere măruntă, este o certitudine mică, măruntă, în marea de incertitudini. Și este și asta suficient!
Taina