M-ai atins. Eram concentrat la o reacție, încercam să calibrez aparatul, mâna ta a pornit nedusă de judecată, a pornit-o inima, s-a oprit în părul meu, o adiere a trecut, un fior m-a străbătut, parcă un înger m-a atins cu aripile în zbor. M-am întors spre tine, mirat, am vrut să te iau în brațe, dar te-ai speriat, așteptam momentul acesta, poate altul n-are să mai vină, dar a trecut și n-am știut la timp să-l folosesc. Ai fugit apoi, te-ai ascuns pe bancă, este frig cumplit, privesc un colț rătăcit din tine, încerc să văd mai mult, dar ramurile încărcate cu gheață de la geamul meu nu mă lasă. Te ascund, te ascunde și teiul din tărâmul tău, au făcut un pact să te învăluie ca privirea mea să nu ajungă la tine. Vântul suflă puternic, fumul ce se ridică din țigara ta, alunecă haotic, pornește șuvoi, apoi rapid este împrăștiat în toată zările, mă doare fumul tău, mă doare că nu poți renunța la el, mă doare să știu că eu sunt cauza refugiului tău în fum. N-am știut să folosesc secunda aceea, m-am întors mirat, ferindu-mă, ai fugit crezând că mă feresc de mâna ta, ai fugit dorind să mă alungi din tine, cu frustrare, cu dor, cu așteptare, să alungi totul, să te eliberezi. Mai stai, Taină, nu te-am sorbit cu totul, nu te-am atins, nu te-am strâns, nu m-am ascuns între brațele tale. Încarc pasiune într-un tramvai numit dorință, îmi răspunzi cu emoție, cu căldura unui suflet altcumva decât toate cele pe care le-am cunoscut până acum. Iar eu nu știu să te păstrez, să-ți spun cât mi-ești de dragă, să-ți spun că în chiciura din jurul tău eu văd caișii înflorind, mi-e teamă de cuvinte, nu le pot rosti, nu sunt omul care să spună cuvinte de dragoste, aș vrea doar privirea mea să o înțelegi, să vezi căutarea din ei, liniștea când te găsesc, pacea când îmi zâmbești. Nu știu sigur dacă exiști, aici, te văd, te simt, dar plec, rămân singur și mă îndoiesc de ceea ce ochii mei au văzut, de ceea ce palmele mele au atins, de ceea ce degetele mele au mângâiat, stau singur și încerc să mă conving că nu trăiesc într-un vis ce se va sfârși, uneori, te strig, așa retras în bârlogul meu, știu că nu mă aude nimeni și numele tău pornește răzleț, fără să vreau de pe buze. Se aude ecoul, se propagă, se multiplică, se sparge de geamuri, de oglinzi, de ziduri, dar tu, Taină, nu răspunzi, îmi promit în van că nu te mai chem, dar strigătul pornește singur, aproape, bezmetic, dar tu nu răspunzi și atunci, cum să fiu sigur că exiști? Plec aiurea pe străzi, nici căciulă nu-mi pun, nici fular în jurul gâtului, arunc o haină, o agăț pe mine și plec. Te caut? Nu știu, doar fug de mine, de singurătate, de teama ecoului, singurul meu tovarăș în camerele goale, tovarăș ce râde de mine, mă îngână, mă sugrumă. Merg repede, aproape alerg, frigul îmi pătrunde în oase, face tăieturi adânci în care pătrunde durerea, dar îmi face bine, mă deschei lăsându-mă tăiat peste corp, peste față, biciuit de frig, bătut de vânt, înjunghiat de ger. Și sper nebunește, ca acasă, la întoarcere să te găsesc robotind prin bucătărie, așa cum am visat într-o noapte, sau stând în fața televizorului, așteptându-mă, sau dacă nu ești, măcar să găsesc totul așezat ca înainte, viața mea așezată în ordinea firească, vârstele mele ordonate cuminte, așteptările mele aranjate după anii mei, totul potrivit așa cum credeam doar în urmă cu câteva luni, după o rânduială normală, corectă. Mă trezesc în miez de noapte, te visez lângă mine, te-aș căuta, dar știu sigur că nu ești, doar strig: ”Ești aici?”, dar același ecou ce-și râde de mine cu hohote de bătrân acrit de vreme. Singurătatea ce-mi devenise prietenă de drum, mușcă din mine, mă zvârcolesc să scap din brațele ei și de nimic nu mai sunt sigur. Taină, exiști?
Iar acum te am în fața ochilor, văd fumul zbătându-se spre zbor și aș vrea să-ți spun ce ai făcut tu în sufletul meu. Aș vrea să-ți iau mâinile, să te privesc în adâncul negurii din ochii tăi, să-ți spun că ai sădit flori ce nu credeam că vor mai prinde rădăcini vreodată la mine-n suflet, că ai înviat un soare ce-l credeam mort, că ai strâns pe cerul meu stele ce le credeam apuse. Taină, exiști? Ce ai sădit nu mai poți zdrobi, ce ai înviat, nu mai poți stinge. Exiști?
Tudor