Sfârșit de an, început de an…
Ninge liniștit, ies în curte și ca în copilărie încerc să prind pe limbă fulgii ușori.
E noapte cu lună nouă. Întunericul este atât de adânc, ca un hău în care ai vrea să te pierzi, dar încă iubeşti cu nesaț viaţa.
Mă întorc în casă cu obrajii înroșiți de frig, palmele abia le simt, dar vreau să scriu.
Este linişte, doar în depărtare un câine pribeag își urlă singurătatea. Sau frigul. Sau teama. Cuvintele vin şuvoi, rândurile goale se umplu rapid. Am vrut să fiu diferită. Nu am nevoie de privirea nimănui pentru a fi diferită. Da, realizez asta acum, cu stupoare și exuberanță. Când scriu, sunt diferită. Caut în mine, în sentimentele mele, le aștern, le analizez, le disec, le deslușesc și puțin din fiecare mă face diferită.
În scris, uneori pot să plâng, alteori pot să râd, pot să urlu, și spun oricui ceea ce nu pot spune. Mă spovedesc în fața foii albe, spovedire pe care n-o pot spune nimănui. Sunt eu cu Dumnezeu. Dansez pe o scenă goală, cânt în fața unui public surd, sunt EU. Și mi-e atât de dor de mine însămi.
Mi-a fost teamă de intrarea în mica vacanță de Crăciun. Mi-a fost frică de dor. Dor de ochi plini cu lumină. Dar întâlnirea aceea de pe holul institutului, gheața din ochi, umărul înclinat ca nu cumva să mă atingă, au omorât dorul înainte de a-l simți. Mă mai întorc, oarecum cu curiozitate la ochii dinainte, mă întreb, mă socotesc cu mine, dar alung imaginea. Îmi sparge liniștea găsită în noaptea fără sfârșit, în albul zăpezii care cade. Dar îndoiala, întrebarea îmi stă pe buze. Ce am greșit? Și văd mereu umărul înclinat, ca altădată, la Valentin, mărul lui Adam cum urca și cobora în furia pe care nu și-o stăpânea știind că pierde. Umărul acela înclinat mă ajută să uit de ochi cu soare în ei. Peste soare, s-a abătut furtună. Ajunsesem să îi spun ”privirea mea”, văzând cum se încălzește când poposea pe fața mea. Ce credeam că îmi pregătesc zilele ce vor veni? Ce așteptam? Nimic, doar că trec anii peste mine și aveam nevoie de o privire de care să mă agăț. Să mă văd altfel, să mă simt altfel. Și am întins mâna să mai prind ceva din tinerețe, m-am mai vrut măcar câteva clipe adolescentă, așteptând, dorindu-mi somnul seara cu înverșunare, ca mâine să vină degrabă și să mă oglindesc în ochi senini. Nu simțeam nimic, doar gândurile începeau mai des să zboare către el. O rază de soare din privirea lui, mi-a atins sufletul doar o secundă. Și m-am simțit plutind, pescăruș alb peste mări colorate. Și m-am simțit floare de liliac înflorind primăvara. Vânt de primăvară înălțând zmeie în mâna unui copil. Și umărul înclinat a fost ploaia rece ce m-a trezit adormită în câmp de maci. ”Privirea mea” nu este a mea. Simt tristețe și ușurare. Mă redau mie. Mă întorc la mine!
Auzi, străine? Mă întorc la mine!
Articolul Precedent: Un rol care doare
Articolul Următor: Apoi, n-a mai urmat nimic!