Destinele noastre se schimbă într-o secundă, oameni pe care îi cunoști de o viață, se transformă în șacali, oameni pe care nu îi prețuiai prea mult, îți întind mâna, prieteniile se răstoarnă abrubt, relații se desfac, viața te ridică sau te doboară în câteva momente.
Astăzi am aflat de ce și am înțeles. Sau nu am înțeles! Ai promis cuiva legătură pe viață, puteai să-mi spui, puteai să-mi povestești, aș fi înțeles totul, am să-ți scriu pentru ultima dată, ai să fii Tu pentru ultima dată, este cântecul meu de lebădă, voi cânta și voi dansa cum n-am făcut-o niciodată, Titanicul se va scufunda, dar eu voi cânta până la final, apa îmi va ajunge până la brâu, până la gât, mă voi opri doar înecată, voi plânge, voi jeli în scris, te voi plânge, apoi voi pune penița pe masă, voi șterge absolut tot ce am scris vreodată și are legătură cu tine, promit, nu va rămâne nimic, decât în amintirea mea, apoi mâna mea va cădea definitiv, nu vreau să mai scriu niciodată, nu va mai exista niciodată cineva care să primească scrisori de la mine, nimic ce ține de mine nu va sta în calea jurământului tău și dacă cineva acolo sus contabilizează fiecare păcat al nostru, îl rog ca fiecare îmbrățișare a ta, fiecare chemare, fiecare gest să fie trecut în rândul păcatelor mele.
Dar tu știai, știai, tu ai promis, de ce, de ce iubitul meu mai m-ai lăsat să-ți scriu? De ce ai vrut să mă ai în față slabă și vulnerabilă? Dependentă? Mă simt ca o păpușă uriașă, deasupra mea Dumnezeu trage sforile și doar urmez un drum trasat demult, tu, dragostea mea ai făcut, fără eforturi, din clipe banale, momente unice, o oră la institut, plictisitoare şi fără niciun sens, din ceva banal, a devenit unică doar pentru că tu apăreai acolo, câteodată când mă aşteptam mai puţin, câteodată cu ochii sclipind de soare adunat în ei, câteodată atât de pustnic, dragul meu pustnic, singurul meu pustnic. Doamne, nu găsesc toate piesele puzzle-ului și mi-e teamă că bucăți din viața mea vor rămâne netrăite, cele așezate au fost mult prea trăite, sunt atât de obosită, îmi va fi greu să zâmbesc, să nu te sperii dacă nu mă vei vedea zâmbind, sunt bine, îți promit că voi fi bine, numai că nu pot să zâmbesc, sunt o păpușă mare, trasă de sfori și de tine și nu știu dacă mai pot să mă prefac, sunt epuizată…
De ce nu m-ai oprit la timp? La fiecare cuvânt puteai să mă oprești, dar nu ai spus nimic. Orice țigară în plus mărește dependența, orice pahar crește dorința, de ce m-ai vrut atât de dependentă de tine și acum îmi spui că trebuie, trebuie, ai un jurământ și trebuie să mergi mai departe fără mine, atât de fără mine…
Nu trebuia să ştii, nu trebuia să-ți scriu, nu trebuia să-ți spun nimic, nu acum, poate altădată, poate niciodată, unele cuvinte nu trebuie rostite, sau trebuie să aștepte înainte de a fi rostite, întrebările şi răspunsurile rămân pentru o altă viaţă. Anumite cuvinte, chiar dacă sunt de dragoste, sunt prea dure, lovesc, lasă cicatrici, aici şi în orice altă lume şi apoi, lucrurile pe care nu le cunoşti, nu te dor, acum, dragostea mea va durea…
Întind mâna și caut obrazul tău, atât de al meu și ochii tăi, atât de ai mei în care mă priveam dimineața, îi vedeam și știam că totul în jur este frumos, că totul poate fi sublim, că orice trebuie să fie important, este greu, tâmpla ta de care mi-am spijinit capul obosit de atâtea ori nu mai este, ceva acolo, în adânc doare, dar voi trăi cu durerea, va fi parte din mine, să fii bine, auzi? Să fie lumină în jurul tău, inima mea este obosită de amintirile de ieri și doare de adevărurile de azi.
Ce am să fac cu totul? Ce am să fac cu nopțile goale? Ce am să fac cu visele mele? Ce am să fac cu setea? dacă aș fi avut un pahar cu tine, te-aș fi băut până la capăt, ce am să fac cu dorul meu? Dumnezeu a pus inima mea în piept cu o noimă, nu o înțeleg acum, nu o văd, dar trebuie să supraviețuiesc crezând asta și totul este mai presus de durerile mele înghesuite toate într-o singură zi, astăzi, acum, pe ce drumuri am luat-o de am ajuns aici? Unde am schimbat cărarea? De ce sunt acum, în punctul acesta, derutată, confuză, parcă alcoolică, în rătăcire, în derivă, punând întrebări vântului, răspunzând singură. Eu vin din altă parte, din altă viață, asta nu e viața mea, este atât de comod să mă prefac nevinovată, să mă prefac că nu am niciun sens, nicio vină în ceea ce se întâmplă, stau țintuită și simt pierdut orice instinct…