Aseară i-am scris lui Carmen. Am vrut să-mi descarc nebunia din mine, am vrut să încerc o eliberare. Poate că mă va judeca, mi-am spus, poate că mă va certa, se va supăra, m-a considerat întotdeauna ca un stâlp în viața celor din jurul meu, ca un acoperiș pentru toți cei care plâng, dar am avut nevoie de eliberare, am crezut că poate scriindu-i, voi înțelege mai multe, voi vedea și ceea ce beția nu mă lasă să văd, poate îi voi găsi defecte în fața cărora mă simt oarbă. I-am scris ore în șir, dar la final, nu am trimis nimic. A rămas mesajul în Draft, agățat în neant, ca o frunză rămasă singură în teiul amorțit al toamnei.

Și de dimineață a venit vestea!

A murit Carmen. Întorc capul şi o văd, adorm, o văd, mă trezesc, o văd….

I-am trimis mesajul rămas agățat aseară, în speranța nebunească, disperată că poate va veni un răspuns. Stau cu calculatorul deschis şi aştept, dar orele trec și știu că nimic nu va veni din partea cealaltă. Aştept o minune, spun rugăciuni, dar miracolele, uneori nu se întâmplă când ai nevoie disperată de ele.

Am băut vin în încercarea de a răsturna lumea, timpul măcar, am rămas singură acasă şi m-a cuprins iar frica, am fumat, în jurul meu este fum gros, ca o perdea, nimeni nu îmi va mai scrie, nimeni nu va mai aştepta să-i scriu.

Încerc disperată să dorm, implorând vise nu iar coşmaruri, poate voi aluneca în somn uşor, cu mâna încleştată de mâna ei subţire, delicată, întinsă mie peste lumi, peste continente, peste viaţă şi acum, peste moarte.

Îi scriam episoade din viața mea, îi povesteam scânteile din jurul meu, îi spuneam că ea deține toate secretele mele, îmi spunea că va publica totul într-o zi, iar eu, îi scriam că ea este drumul meu spre eternitate.

Carmen, drumul meu spre eternitate este închis.

Voi continua, atât cât voi trăi să-ţi trimit episoadele vieţii mele, voi scrie, seara, voi scrie ziua, voi scrie noaptea şi am să-ţi trimit mereu, pagină cu pagină, aşteptând să-mi răspunzi..

Carmen, nu pot să scriu nimic. Nu acum. Mâinile atârnă pe lângă mine, letargice. Corpul meu este fixat, imobil, catatonic. Nu pot!

Plecată din ţară, acum mulți ani, a doua zi după cununia mea cu Andrei, pe Carmen au uitat-o toţi, după atâţia ani, nimeni nu mă mai întreabă de ea, nici Cezar, care şi-ar fi dat ani din viaţă pentru ea într-o vreme, nici Simina, nici chiar părinţii ei. Moartea ei a fost un fapt divers, la o cafea dimineaţa, aş vrea ca tot ce scriu acum, să scriu cu sânge pe scoarţa unui copac, pe coada unei comete, în cercurile de pe oglinda unui lac, pentru că atunci când nu voi mai fi eu, Carmen nu va mai fi niciodată.

De ce nu i-am auzit strigătul de ajutor? De ce n-am simțit că este atât de grav?

Spune-ți părerea

comments