Înainte de toate, sunt cea care știe să aștepte, știu să aștept la nesfârșit o chemare, un gest, chiar dacă tu nu știi să spui niciodată „te rog!” eu sunt cea care știe să-ți ofere tot ce ai nevoie, o declarație, o scrisoare, un „te iubesc!”. Chiar dacă nu știi să spui niciodată „mulțumesc!”, eu știu să-ți ofer în continuare și nu mă supără indiferența ta, ba da, mă supără, mă face să sufăr, dar o uit, da, și asta sunt eu, și nu mă supără încăpățânarea ta de a crede că totul din mine ți se cuvine, te accept și aștept în continuare. Chiar dacă nu știi să spui niciodată „iartă-mă!”, eu mă întorc de fiecare dată, te iert și-ți pun în palmă fericirea mea, poftim, ia în palmă și sufletul cu totul și palma aceea cu contur de femeie aștept ca tu să o plimbi pe fața mea, pe gâtul meu și palma aceea aștept ca tu să o pui pe mijlocul meu, să mă strângi tare și să-ți lipești inima de a mea.
Și cine sunt? Nu aceea pe care o văd cei din jur, nu aceea pe care o văd prietenii, colegii, sunt doar aceea pe care o vezi tu. Mă vezi frumoasă? Sunt frumoasă! Mă vezi pătimașă? Sunt pătimașă! Mă vezi pasională, cu venele zvâcnind la apropierea ta? Sunt pasională! Mă vezi fragilă, așteptând să-mi vezi orice limită? Sunt fragilă, atât de fragilă, încât mă mir de mine cum de am putut dura atâta pe pământ, sunt fragilă de mă mir cum am putut rezista sub privirile tale reci, sub zâmbetul tău înghețat!
Citesc scrisorile și mă recunosc în ele, văd pe stradă doi tineri care se strâng în brațe și mă recunosc în îmbrățișarea lor, îmi tremură vocea câteodată, când vorbesc cu tine și mă recunosc în acest tremur, sunt în toate transformările pământului, sunt în toate detaliile, în toate desenele făcute de civilizații dispărute, în zgârie norii ridicați peste noapte, în fiecare cărămidă a pământului, în munții și mările, în frumusețile și defectele pământului…
Și cine mai sunt?
Sunt un ghem de emoții, sunt genunchii tremurând când mă uit la tine, sunt mâinile agitate, când te apropii periculos, sunt pulsația din piept când nu-ți iei ochii de pe fața mea, sunt un univers de dorințe, aș putea scrie pagini întregi cu dorințe, sunt multă afecțiune, multă dragoste, multe mângâieri, priviri calde, dar sunt și multă răzvrătire.
Dacă te uiți la mine, ți se par oasele prea mici ca să susțină orice greutate apărută în cale, dar sunt sigură că te pot susține atunci când plângi. Să știi că poți plânge dacă ți-e greu, dacă vrei să acoperi o amintire, dacă vrei să îngropi un gând vechi, plângi, când plâng bărbații, lacrimile vorbesc despre putere nu despre slăbiciuni, pe bărbați, lacrimile rostogolite și încercarea de a le ascunde, îi ridică, nu îi coboară.
Privesc mereu în urmă, mereu văd ceva, îmi aduc aminte de ceva, înseamnă că nu sunt irosită. Mai am de dat, mai am de iubit, Tu, Dorule, mai am!
Sunt, trăiesc, mă văd, mă simt într-o mare dragoste, într-o dragoste în care nu iubesc decât eu, aș vrea să fiu în chemarea ta, în dorul tău, dar sunt doar în cuvintele apărute odată cu lumea: Când vii acasă?