Voi pleca în seara asta, dar am să mă întorc, cred că am să mă întorc. A pleca înseamnă a muri puțin, nu? voi muri și eu puțin și apoi, am să mă întorc. Dar când am să mă întorc va trebui să vorbești cu mine. Nu știu cum, nu știu când, dar va trebui să vorbești. Va trebui să găsești timp, în marea de timp dăruită tuturor, va trebui să găsești o oră în care să-mi spui, de fapt, ce trebuie să fac eu, ce aștepți de la mine. Sunt prea multe frustrări adunate în mine, prea multe epuizări, iar tu te balansezi pe o sfoară, de la zâmbet cu gura largă, până la nepăsare totală. Până atunci, vei fi fără mine. Am citit acum câteva zile, că din cușca unui leu ținut în captivitate, au luat un trunchi căzut și putrezit, crezând că leul nici nu va observa, zile în șir, leul nu s-a apropiat de zona goală, apoi a încercat să se adapteze, cucerind-o ușor, pas cu pas, eu sunt trunchiul acela, nu trebuiesc poate la nimic, dar simpla prezență acolo, dă un gram de siguranță, va trebui să te adaptezi.
Și trebuie să fii pregătit ca la întoarcere să te uiți în ochii mei și să vorbești,
pentru că eu nu sunt o frunză în vânt în mâna nimănui, eu nu sunt fier să rezist o zi la rece, și alta la cald, după cum spune Urania dimineața că sunt aliniate constelațiile, astăzi ai jurământ și mă tai cu priviri de oțel, dar mâine vii și mă strângi în brațe și mă ridici la cer, la stele, ating luna, mă plimb prin galaxii, dar apoi ai de lucru, ești stresat, obosit, plictisit și treci pe lângă mine fără să vezi că exist.
Am șters absolut toate scrisorile mele de dragoste pentru viață, am șters dragostea mea pentru tine, am șters parcă o parte din viața mea, nici nu le-am mai citit, nici nu le-am mai deschis, apoi, te-am urât, de teamă să nu mă răzgândesc, am intrat în Recycle bin și am șters și de acolo totul, apoi te-am urât, am plâns o noapte, am jelit viața mea dusă, pentru că așa simțeam, dimineața, am adormit pe covor, de parcă aș fi murit, veneam cu nesfârșită groază la institut, te-aș fi lovit, ți-aș fi aruncat cuvinte grele, aș fi vrut să te rănesc, dar fără să-ți las urme, fără să-ți fac rău, am trăit cu senzația fizică de smulgere a inimii din piept, aș fi vrut să mă prefac, să râd atunci când te vedeam, să crezi că nu îmi pasă, să nu mă crezi atât de caraghioasă văzând că am plâns, dar la un moment dat, am realizat că nu mă interesează cum mă vezi, mă durea fiecare bucățică de suflet, mă durea fiecare celulă din trup, eram undeva, căzută la pământ, plină de praf, de tină, stelele îmi căzuseră și ele din păr și nu puteam să mă ridic cu zâmbet fals, doar ca să vezi tu că nu-mi pasă. Aș fi vrut să vezi, să simți, să-mi simți furia, să știi că trăiesc fără să dorm, fără să visez, fără să mănânc, fără să am măcar inimă, trăiesc, ca un zombi, fără aer, fără apă, fără să calc pe pământ, trăiesc fără paginile mele, fără simțirile mele de ani, fără amintirile mele, fără tine. Într-o zi, eu goală de orice sens, eu nemaiștiind să râd, am fost la un magazin, am luat culori, am luat o pânză, nu știu să pictez, mi-am pus pe mine haine colorate, vechi și am desenat, am pictat, încercând să uit că nu mai am trecut, că nu am inimă în piept, desenam cu furie, scrâșneam din dinți, lacrimile îmi curgeau și eu mâzgăleam o pânză odată albă, zgâriam pânza și strigam: nu exiști, nu mai exiști, nu te cunosc, nu te-am cunoscut viu niciodată, ai fost o invenție, mi-ai furat trecutul, mi-ai furat amintirile, lașule, nu ai avut curaj să vorbești cu mine, ai crezut că dacă taci, mă eliberezi, buzele tale mă mai păstrează? brațele tale mă mai țin? Cerul de deasupra ta, mă ține minte? Nările tale mai au mirosul meu? Degetele tale mai știu forma mea?
Pânza aceea a fost cea mai măreață operă de iubire, plecată din furie, din dragoste și dor, pânza am vrut să o fac pachet, să ți-o pun în față, să nu înțelegi nimic, să stai în fața ei, năucit de culori, zăpăcit de lumini, să nu știi ce am vrut să spun, să vezi dragostea din ce scriu eu și din ce pictez eu..