Citește-mă, simte-mă!

M-am jucat cu cuvintele mereu. Le-am împletit, le-am răsucit, le-am pus zorzoane și flori, sau le-am tăiat, le-am transformat, le-am găsit sensuri noi. Cuvintele au fost când păpușă de pluș, când cuburi desenate, le-am așternut construind o lume cu ele, copil eram și mă jucam punându-le în forme, în înțelesuri, mi-am ridicat castele cu ele, le-am făcut grădini și ape curgătoare în jur, am iubit cu ele, am mângâiat și am uitat. Dacă cineva mi le-ar lua, nu aş mai fi copil, aș crește mare peste noapte, m-aș transforma în orice om, cu probleme și griji, cu datorii și rate, cu jigniri și suferințe.

Am fost la București, am făcut analize peste analize, acum aștept. Sunt epuizată, stoarsă de nopţile nedormite, de întrebările nerostite, de teamă, de vorbe ce aş vrea să le scriu şi nu pot. Cuiva cu ochi senini să le scriu, dar simt că prea le-am risipit inutil, rostindu-le zilnic, oricui şi pentru orice, sau rostindu-mi-le mie pe foi albe, pure așteptând pângărirea cu cuvinte…

Am privit pe ascuns, de-atâtea ori! M-am simţit privită pe ascuns, de atâtea ori. Mi-au tremurat genunchii, m-am topit şi apoi am îngheţat în câteva secunde. Am scotocit cu privirea prin păr străin de mâna mea şi am simţit părul meu răscolit de ochi ascunşi, am mirosit pielea când se apropia, am colorat-o, am cunoscut, am tremurat, am chemat, am aşteptat, am simţit inima pulsând, am iubit, am fugit, am tăiat, am uitat, şi apoi am iubit iar, i-am potrivit din ochi haina pe umeri și cravata pe gât, am visat, am clădit din apropieri, din depărtări şi din amintiri, am urât, am certat, am văzut iar, iar am cunoscut, iar am visat, am întrebat, am căutat răspunsuri, am înţeles adevăruri triste. Am crezut! Doamne cât am crezut! M-am înșelat, dar am clădit vise mai departe, îngrozită că va veni vânt puternic și mi le va dărâma. Încăpățânată, fără să văd nimic în jur, doar credeam ce voiam eu să cred, irațională, nebună, visam cu ochi deschiși, visam cu ochi închiși. Am iubit căzând în gol și ridicându-mă, luptând cu mine și cu lumea din jur, m-am luat la trântă cu inima și ea a câștigat. Îmi uram inima, apoi o iubeam văzând-o atât de gingașă, de fragilă sub un cer străin, am încercat nepăsarea, am încercat în colivie s-o pun, departe de zbucium. A zburat nebună, pasăre liberă, certându-mă că n-o las în voia ei să tremure și să iubească. Pleacă, i-am spus, du-te, fii liberă, iubește, crede, speră, așteaptă! Ia-o de la capăt. Fii cum vrei tu să fii! Târăște-mă după tine! Fără inimă cum aș putea trăi?

Tu,Dorul meu, pe buzele tale, numele meu sună altfel, în ochii tăi, privirea mă caută altfel, ţi-ai numărat clipele dimineţilor să ajungi odată cu venirea mea, ţi-ai măsurat serile să pleci odată cu plecarea mea…

Nu spui nimic, doar taci, aștepți și măsori fiecare cuvânt al meu. Te apleci peste umărul meu și adulmeci fiecare firicel de parfum din păr, picătura de sudoare care se strecoară printre sâni. Îmi urmăreşti fiecare trăsătură, ochii, buzele, îmi destrami ca pe o maramă liniile feţei, apoi le strângi, linie cu linie, picătură cu picătură, de parcă ai vrea să mă ai pentru mai târziu, desenându-mă din minte. Râzi. Îmi calci pământul, îmi trăiești viața, îmi respiri aerul.

Va fi bine? Mă doare fiecare părticică din mine, parcă am căzut din cer, topindu-mi-se aripile asemeni unui Icar și trupul e zdrobit de asfalt. Se adună lumea în jurul meu, e agitată, ce s-a întâmplat? De unde a căzut? Cine este? Voi fi la știri? Zâmbesc zâmbet mut, durerea mea e mută. Ce pot să-ți spun? Simți că este ceva, vezi zâmbet strâmb, privești cu întrebări, privirea ta îmi lasă cicatrici. Nu pot să îți răspund. Nu acum. Poate când voi afla că este bine. Va fi bine!

Mă ascund! Plâng fără lacrimi! Privesc fix un punct, privesc în gol, până când golul este gol. Nevoie de lacrimi fără lacrimi, nevoie de urlet, nevoie de nimeni în jurul meu.

În faţa mea, Tu,Dor, să vorbeşti în şoaptă! Cuvintele nu le-aș putea uita.

Nu cere mai mult! Nu întreba!  Dacă aş putea ţi-aş spune! Dacă aș ști! Doar stai! Citește-mă! Ascultă-mă! Simte-mă! Din ochi, de pe piele, de pe buze!

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Fiecare om poate da nu doar sensuri, nu doar valoare – ci si greutate unui cuvant, expresii, ori alta forma exprimata. – Fara a-i include pe cei din exterior – Cei apropiati vor da mereu un „ceva” aparte, unei formule. Ei – cei legati de tine, sufleteste – revad profunzimea prin substituiri si functii – atribute, legandu-le intre ele, recunoscandu-te, simtindu-te…

    Th3Mirr0r

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui Th3Mirr0r Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *