Este toamnă! Altă toamnă…
Este cald încă, dar orașul se îmbracă deja în haine ruginii. Pe zi ce trece aglomerația crește, mai întâi au apărut cei din satele din jur pentru cumpărăturile de început de școală, apoi școala chiar a început și odată cu ea, nebunia a cuprins orașul. Uniforme peste tot, ghiozdane grele atârnând de umerii școlarilor, părinți alergând cu mașinile, sau trăgând de mână câte-un năzdrăvan, claxoane, flori, blugi noi, exuberanță, uneori melancolie. Zilele care urmează, exuberanța dispare, toți devin conștienți că urmează un an de învățat, de trezit devreme, libertatea verii rămâne în urmă, toamna își pune amprenta pe fiece oră care trece, își lasă umbră grea peste ceea ce a fost verde, cald, însorit.
Mihaela și Mihai vor pleca la Bucureşti. Mi se rup din suflet. Mă închid în mine şi nu vreau să vorbesc cu nimeni. Va trece ceva timp până voi ieşi din carapace. Ridic un zid în jurul meu, zid greu de trecut. Mă ascund după o mască reflexă, uneori râd, dar râsul este doar pe față, în adânc simt pustiu. Mi-e greu, mi-e foarte greu. Îmi întorc privirea de la toţi şi plâng.
Ieri a fost ziua „mami şi copiii”, am fost în oraş, am mâncat împreună, am băut cafea, ne-am îndulcit şi ne-am spus secrete. Sunt curați, sufletul lor drag nu a fost încă pervertit, este ca o pânză albă prin care se vede totul.
Sunt atât de mândră de ei! Sunt atât de mândră de curăţenia lor şi de bunul simţ impregnat de când erau mici. Am ştiut întotdeauna că vor fi consideraţi uneori ca fiind extratereştri, bunul simţ este o dizabilitate câteodată, dar poate că într-o zi, bunul simţ va reveni în matca lui, îşi va găsi locul lui şi în lumea noastră.
Aseară am tras o bătaie cu perini, obrajii li se înroşiseră, ochii le ardeau, apoi ne-am aşezat în pat, eu la mijloc, şi ne-am adus aminte de când erau mici. Am dormit toţi trei, nu ştiam unde să mă întorc mai întâi, pe cine să iubesc mai întâi, pe cine să strâng mai bine în braţe, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru ei, pentru frumuseţea şi liniştea momentelor acestea, părându-mi rău pentru că nu am trei, patru şi chiar mai mulţi ca ei. Mulţumesc, Doamne, oricât ar fi de dus, ei compensează totul….
Am închis ochii şi am şoptit asemenea lui Faust: „Clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă!”