Nu mi-am pus întrebări până în acel octombrie cu privirea ta aruncată peste lume ca un pod cuminte peste ape învolburate, nu întrebări pe care mi le pun acum, nu-mi aduc aminte dacă până atunci am crezut într-o cale trasată dinainte, într-un drum deja calculat, destinat, desenat, habar n-am dacă m-am gândit vreodată că tot traseul nostru pe pământ este bătut în cuie și orice zbatere, orice împotrivire, orice bătaie de aripi este în zadar. Nu cred în astfel de socoteli reci ale lui Dumnezeu. Ar fi cu totul altfel decât Îl văd eu. Cred că finalul fiecărui drum este același, dar Dumnezeu ne ușurează calea până acolo, cumva, poate mai luând din durerile neesențiale, care nu ne transformă, poate mai punând câte o bucurie, poate luându-ne puterea de a simți orice șoc, făcându-ne mai puternici, sau mai puțin sensibili, mai indiferenți. Sau trebuie să accept acum ideea că destinul mai calcă strâmb, că este ca un bărbat în puterea vârstei ce vede femei frumoase peste tot, iar acasă are o nevastă urâtă, nu poate să nu întoarcă măcar privirea și odată cu el, cu destinul, o mai luăm și noi pe căi rătăcite. Tu nu poți fi o stea trecătoare, o cometă năucitoare, amețitoare, nu, nu! Tu,Dorule, am uitat ce credeam înainte de tine, am uitat ce eram, cum eram, mă sperie gândul acesta, m-am rupt definitiv de bătăile de inimă de dinaintea ta, m-am prefăcut, nu vezi, m-am înălțat, m-am subțiat, am căpătat forme, am devenit femeie, privirea ta, mi-a fost pământul în care mi-am înfipt rădăcinile.
Tu,Dorule, de-ai ști cât te-am ținut la distanță și într-o zi, aș putea să pun mâna pe clipele acelea, aș putea să le ating, atât sunt de vii, tu te făcusei că nu mă cunoști, eu suferisem și ca să pot uita, am dormit și apoi m-am trezit ca în transă și ți-am trimis un mesaj, după ce l-am trimis, m-am trezit, a fost ca o palmă pe care mi-am dat-o singură, ca o oglindă în care imaginea mea venea peste mine, mă strivea, mi-a fost groaznic de rușine, de tine, de mine, de toți cei din jurul meu. Da, totul fusese în mintea mea. Nimic nu era real. Apoi iar te-am ținut departe, atât cât am putut. Uneori reușeam, dar alteori veneai tu cu capul înainte, parcă uitând de tine. Și într-un târziu, nu au mai rezistat nici mâinile, nici buzele mele, nici ale tale. Aproape că te-aș fi devorat.
Apoi, senzația mea că trăiesc resturi de alte vieți amestecate, malaxate, a crescut. Nu m-am simțit nici vreo Anna Karenină, nici vreo eroină din filme, eu știu? din Casablanca sau din Titanic, m-am simțit doar un fluture mic, dus de furtună.
Iar tu, Rick Blaine, eroul din Casablanca sau Jack Dawson din Titanic, ai revenit pe pământ, ai devenit real, mi-am adus aminte că poveștile sunt doar la televizor, în cărțile Șeherezadei, și eu copil naiv, am aflat că oamenii reali pot să fie indiferenți, pot să taie cu ochii, și au puterea să rănească mai mult ca într-o simplă poveste. Dar am aflat, copil încăpățânat, că iubirea locuiește în mine, înainte de toate și am fost în stare, așa să merg mai departe, și am mai aflat, copil nebun, că te pot iubi oricum, cu cămașă, cu costum, cu blugi, ras, neras, zâmbitor, rece, indiferent, pe fugă și că oricât aș plânge în batiste parfumate, oricât m-aș chinui, oricât m-ar chinui nestatornicia ta, nu vreau să te schimbi. Habar nu ai, dragul meu, habar nu ai cât am luptat pentru dragostea mea, nu pentru tine, pentru dragostea ta, am luptat cu mine, cu cei din jur să nu vadă în adâncul meu și am luptat cu tine însuți, pentru că uneori voiai să-mi pierzi dragostea. Dragostea ta era atât de importantă, încât de multe ori, chiar dacă mă răneam, nu voiam să pleci din ascunzișurile mele și am înțeles, în timp, că cea mai mare distanță nu este între doi oameni care se urăsc, între doi oameni indiferenți, ci între doi oameni care s-au atins, s-au electrocutat, au fost poate, îndrăgostiți, iar acum nu mai reușesc să se apropie, să fie unul lângă altul așa cum erau cândva.
Taina