Te-am văzut de departe. Erai lângă mașină, am oprit, m-am strecurat ușor printre mașini, am găsit un loc liber, am parcat, m-am ascuns de fapt, parcă să nu te sperii, să-ți iei zborul. Numai asta știi să faci perfect, să-ți iei zborul. Restul faci cu jumătate de măsură, precaut, mereu pe fugă, încordat, ca un arc ce stă să arunce săgeata. Te-am urmărit de la distanță, erai meticulos în fiecare mișcare, era totul mecanic, cred că nici nu te gândeai la ce făceai, doar gesturi, ticuri din fiece zi. Aerul din jur mirosea a tine, îl adulmecam avidă, dar și speriată de ce mi-ar putea stârni. Nu, nu-mi stârnea decât amintiri. Te priveam și te aveam în mine ca altădată. Erai amintire. Amintire dureroasă. Te priveam și știam acum, da, știam, că lângă tine nu se poate trăi o viață, doar clipe fugare, efemere, furate. În fiecare clipă petrecută lângă tine am avut senzația de provizorat, de bagaje în mijlocul camerei, nici măcar desfăcute, doar aranjate frumos, meticulos ca în orice clipă să-ți poți lua zborul. Nu am putut să-ți fiu cuib, ți-am fost doar o întâmplare. Mi-ai fost doar o întâmplare. Te priveam, eram atât de lucidă în judecata mea, mă analizam, te analizam, te iubeam, poate pentru ultima dată, ultima secundă în care-ți vedeam bagajele nedesfăcute, eram lucidă, ceața se ridicase, luciditatea durea, mă vedeam ieftină, o copie a tot ce mai avusesei, un produs de serie. Simțeam lacrima cum curge, da, știam, rimelul o luase la vale, lăsase o albie pe față, o urmă, jos, la poalele bărbiei, ultima lacrimă era ca un far, lumina drumurile celor care porneau să se răstoarne prin viață, pe fața mea. Câte una mai rebelă, scăpa printre sâni, fiorul ei îl confundam cu emoția, dar nu, stau și mă judec, nu, nu e emoție. Este doar o lacrimă rebelă. Nu te urăsc, nu pot, și un sunet ușor mi-apare în timpan: ”pe tine nu te pot urî/oricât mi-ar cere inima”, Doamne, și știi cum îmi cere inima să te urăsc, ca o eliberare, ca o evadare din tine, din mine, din lume. Tu cum ai putut să mă urăști? Cum ai putut? Tu, atât de superficial, cum ai putut urî atât de profund, a fost singurul tău sentiment pe care l-ai trăit cu măsură întreagă, singurul sentiment pe care l-ai dus până la capăt, forțându-i limita, cred că te-ai mirat tu de tine cât poți fi de rece, de indiferent, cât poți tace de mult, cât poți ignora de mult, cât poți urî de mult. M-ai învins! M-ai învins, dragul meu, și stăteam acolo, lipită de mașină, sprijinită de portieră și-ți șopteam: m-ai învins! M-ai urât atât de mult, de parcă m-ai fi vrut moartă. Vedeai în mine răul din jur, tot trecutul și viitorul tău, oamenii care te-au rănit, ai dat cu toată forța ta, nu cu pumnul, poate durea mai puțin, cu tăcerea, cu indiferența. Din trupul tău pregătit să zboare, încordat ca un arc, a pornit săgeată otrăvită, am stat drept în fața ta, știam că ai să mă omori, am privit moartea în față, am zâmbit, săgeata m-a străpuns, ultima săgeată, ultima lovitură, am primit-o știind că te vei elibera de tot. Am vrut, am sperat, am visat ca oamenii din jur să mă iubească, am luptat să mă iubească, unii nu m-au iubit, dar când cei pe care i-am iubit nu m-au iubit a durut. Cumplit a durut, dar ura ta, săgeata ta, ultima săgeată, m-a eliberat și pe mine. O priveam venind spre mine și știam că mă voi elibera, tu cel ridicat pe soclu, tu cel iubit din povestea mea, ai coborât prin ura ta, prin indiferența ta atât de inuman de umană, ai coborât ca un muritor de rând, ai devenit egal cu toți, nimic nu te mai individualiza, nimic nu te mai făcea unic. Fiind ca toți ceilalți, m-ai eliberat. M-ai învins, dar m-ai eliberat. Ai devenit un personaj negativ, din tot cât ai fost de frumos. Nu, nu negativ, doar comun. Oricine poate urî, înțelegi? oricine poate fi indiferent și rece, oricine poate ucide, doar eu am iubit până la final, până la capăt, forțând și eu limita acestui sentiment, ducându-l în ireal, dragostea mea nu a fost pentru mine, a fost pentru tine, înțelegi? Dragostea mea a fost unică, te-am iubit știind că mă urăști și știi? eu sunt cea normală! cea care iubește, cea care poate sădi în fiecare dimineață flori pe pământul călcat de tine, cea care poate plânge, știi cum? ca vița de vie primăvara, cea care se ridică după săgeata ta, ca și cum Iisus ar fi lângă mine și mi-ar spune: ”Talita Kumi! (Fetiță, îți spun ție, scoală-te!)”. Mă miram și eu de cât te pot iubi, de cum pot primi rana ta, cuțitul tău și tot te puteam iubi, tu-mi săpai mormânt și eu te iubeam, îți sărutam mâna din care aruncai bolovanul, ți-aduci aminte cum ți-o retrăgeai? erau clipe când inima ți se întorcea în piept, te judecai, deveneai unic, deveneai uman, vedeai cum întorceai ură la iubire, îți părea, poate, rău, dar îți reveneai, inima îți fugea, deveneai tu, același, egal cu toți, nicidecum cel unic. Prin dragostea mea, eu nu am fost un produs de serie, am fost unicat, și știi? m-ai omorât, dar puterea de a iubi din mine, nu ai putut-o ucide!

Spune-ți părerea

comments