Într-un an, la mare, aveam vreo 12 ani, de ziua mea, l-am invitat pe Dumnezeu la masă. Eram supărată că de ziua mea nu am niciun invitat. Prietenii mei erau la Craiova, sau erau plecaţi prin concedii, iar prietenii mei de la mare, erau marea, vântul, scoicile, nisipul şi Dumnezeu. Ce-mi trebuiau alţii? Am plecat de dimineaţă cu nea Mihai de mână, m-a lăsat lângă dig, el a plecat în lumea lui mobilată cu vise numai de el ştiute (probabil visa tone de peşti prinşi în plasele lui aşezate după reguli imaginate şi schimbate după bătaia vântului, după mărimea valurilor, după cum visase noaptea, după cum visase cu o zi înainte….). Am rămas cu prietenii mei, nici nea Mihai nu ştia că este ziua mea, dar ştiau ceilalţi prieteni. Era de ajuns. Am aşezat faţa de masă pregătită de cu seară (o broderie veche de când lumea, cusută cu fire roşii şi argintii, gătită pentru zestrea vreunei fecioare în aşteptarea prinţului ursit de destin), am pus şerveţele în loc de farfurii (cu o maşină beteagă nu puteam căra prea multe, aşa mi se spunea mereu), am pus pâinea aşezată după gusturile mele de copil crescut singur în natură, tăiată în formă de valuri, am pus saramura de peşte în castron (nu era prea multă, dar îmi citise mie tataia cu o vară înainte, atunci când încă mai trăia, că Isus a făcut din cinci pâini şi cinci peşti, masă îndestulată pentru mii de oameni, ori acum şi eu voiam să-l chem pe Isus la masă şi cred cu tot sufletul că va putea sătura şi vântul, şi marea, şi valurile), şi i-am chemat pe cei din jur la masă. „Doamne, azi este ziua mea, ai vrea să vii la mine? Nu vreau cadou, vreau să-mi aduci prietenii!”. Îmi aduc aminte cum mă învârteam pe nisipul fierbinte, strigând: Vino, Doamne la ziua mea, şi adu-i pe toţi prietenii mei…. Şi i-a adus Dumnezeu. A fost şi vântul prin părul meu rebel, a fost şi marea lângă mine, nisipul s-a lipit pe picioarele mele, scoicile s-au căţărat pe broderia feţei de masă, iar Dumnezeu râdea. Am ştiut tot timpul că se simte bine acolo, pe plaja goală. Nu a adus ploaie, nu a adus furtună, cum adusese cu o zi înainte şi izgonise toţi trecătorii, a adus doar soare, iar vântul din părul meu, era blând, sufla destul de tare, dar doar pentru a mă proteja de razele soarelui ieşite uneori prea tare dintre nori. A fost, poate, cea mai frumoasă zi de naştere, nu în orice zi Dumnezeu coboară dintre nori, sau nu în fiecare îl simţi coborând dintre nori, dar atunci eu am ştiut că este acolo. Îl întrebam: „Este bună saramura? Nea Mihai a făcut-o aseară!”. Şi îmi răspundea: „Niciodată vreo saramură nu a fost mai bună.” Îl întrebam: „îţi place Doamne, faţa mea de masă?”. Îmi răspundea: „Niciodată mâini mai măiastre nu au brodat alta mai frumoasă..”. Şi era şi Dumnezeu fericit să fie cu mine. Sunt sigură!
De departe, nea Mihai îmi făcea cu mâna. Aveam noi nişte semne stabilite de când eram copil mic. Mă întreba dacă eram bine, îi răspundeam că sunt cu marea şi cu valurile şi cu vântul, îi arătam părul meu zburlit şi el ştia că a trecut vântul pe acolo, aruncam nisip în aer şi el ştia că praful stelar s-a lipit pe pielea mea, întindeam mâinile şi el ştia că sunt cu Dumnezeu. Da, era totul în ordine. Dumnezeu avea grijă de mine, ca de toţi copiii lumii, să cresc senină, cu El lângă mine, cu El în sufletul meu, cu conştiinţa că există, că va exista mereu, ca totul din jur, creat de El. Atât. În rest, nimic nu mai conta…..