Noiembrie…
Plouă mărunt, mocănește. Puțini oameni pe stradă, toți se suie în mașini, aglomerația creează nebunie, se claxonează, unii scot capul pe geam și înjură, privesc lumea isterizată, mă zgribulesc sub haina grea. E frig. Nu am mai fumat de atunci de când i-am promis profesorului, dar în mintea mea este dezordine mare. Cumpăr în dimineața asta două țigări, cafeaua fierbinte și mă așez pe banca udă, pe un ziar agățat în ultima clipă din casă. Umbrela am uitat-o, dar mă dau aproape de teiul gros și picăturile trec pe lângă mine. Dar plouă în mine. Caut o streașină, acolo în interior, sub care să mă ascund, caut un punct de sprijin, ceva de care să mă agăț, dar nu găsesc. Și plouă cu grindină în mine.
Am plecat devreme de acasă. Am vrut să-mi fac ordine în gândurile vraiște, să-mi pun întrebări, poate să găsesc răspunsuri, dar gălăgia din jur, scrâșnetele de frână, glasurile ridicate, cenușiul, plumbul, îmi fac gândurile să se rotească într-un cerc, într-un carusel tulbure. Îmi pun întrebări, dar nu găsesc răspunsuri.
Când am venit aici, la institut, nu l-am văzut luni de zile. Nu-mi apărea în cale, nu intra la noi în laborator, nu trecea pe coridoare. Și dintr-o dată, este peste tot. Intru în laborator, după câteva minute, intră și el, salută, aruncă privirea roată în jur, peste mine, apoi coboară, ochii capătă sclipiri complice, apoi urcă iar deasupra tuturor, ca o frunză bezmetică luată de vânt. Vorbește cu câte cineva, se duce la masa vreunuia, apoi pleacă. Am ajuns să-i aștept venirile. Uneori nu vine și ziua trece mai săracă. Ies pe coridor, intru, ies în curte, mă joc cu pisoii mei deja mari și dolofani, ochii mei îl caută, nu este. Ziua trece încet și ușa când se deschide, mă întorc. Nu este. Dar a doua zi vine iar și privirea lui parcă mă caută. Când mă găsește, apare soarele. De ce? Până acum nu venea cu studenții la noi, acum cu tot deranjul provocat unora, cu certuri, cu discuții, studenții fac și practica aici, dau și proba practică la examene, fac experiențe, fac laboratoare. Chiar și pe șefă o deranjează uneori harababura creată, dar el, profesorul și-a impus hotărârea și vine în continuare. De ce? Îmi creasem un loc al meu, ca o căsuță din copac, mă ascundeam la început de fiecare zi, mă încărcam cu soare, chiar dacă afară ploua, îmi fumam liniștită cele două țigări, îmi beam cafeaua cu nesaț de dependent. Și într-o zi, ținutul meu uitat de lume, Macondo al meu, este invadat de el. Îmi spune să nu mai fumez, mă roagă, dar tonul lui cerea, impunea, și am uitat țigara de dimineață. De ce?
Și toate întrebările astea mă răvășesc, îmi tulbură gândurile, vin cu teamă uneori la institut, cu teamă că n-o să intre, și vin cu inima plină când cred că o să vină.
Plouă și nu găsesc o streașină sub care să mă feresc de ploaia rece din mine. Nu mă înțeleg, nu mă găsesc, acasă caut brațele lui Andrei sperând uitarea, dar îmi simt ipocrizia ca o haină grea pe umeri. Și ajung să mă feresc. Mă închid și la întrebările din ochii lui, ridic din umeri, pun totul pe seama oboselii. Trec peste ipocrizie, peste vina grea, mă așez în brațele lui, tac. Mă caut. Pe mine cea de ieri. Nu mă găsesc.
Am terminat țigara, arunc chiștocul în cutia goală de cafea. Nici nu mă feresc de ploaie, parcă n-o simt, n-o văd. Mă ridic hotărâtă să lupt cu întrebările, cu răspunsurile, cu mine. Mă îndrept spre intrare și atunci din spate aud un claxon. Mă întorc și ochii mei se întâlnesc cu ochii profesorului meu. Din nou îi spun ”al meu” și simt iritarea cum îmi urcă în obraji. ”Ai fumat!” și vorbele lui nu sună a întrebare. ”Da!” îi răspund ofensiv, teribilist și dau să plec. ”Îți e mai bine?” mă întreabă, nu înțeleg ce vrea, nu înțeleg întrebarea, dar simt nuanța de dezamăgire și oarecum de tristețe. Mă întorc spre el și simt tristețea și din ochii lui. ”Nu știu!” răspund, dar ochii aceia care mă fixează, mâna lui care se apropie de mine și mă atinge ușor, ploaia, mă aruncă într-o dezordine și simt că dacă m-ar lua acum de mână, m-aș fi dus cu el. Doar ca să-i sting tristețea îmi spun, dar mă dezmeticesc și plec. Am părul ud și stropii îmi curg pe față. ”Hai!” îmi spune și îmi face semn să îl urmez. Mă duce în biroul lui, îmi dă un prosop, mă șterg îndelung, privesc în jur, adulmec cu nesaț mirosul de lemn vechi, este prima oară când intru aici. Este cald, este bine, biroul nu este foarte mare, dar pare intim, ca o ”acasă”. Stau câteva minute, apoi mă pregătesc să plec. ”Ai să mai fumezi?”, ”Nu știu!” îi spun ferm și parcă pentru o secundă, fermitatea răspunsului creează un gol, ca un hău fără sfârșit. ”Mda!” își spune, sau îmi spune încet, apoi ridică ochii și zâmbește. Îi văd luminile vii și îi spun că am să încerc să nu mai fumez, dar știu că îndoiala din ultimul timp o uit doar la o țigară, dimineața, pe banca mea.
Plec, mă salută, îmi zâmbește, dar e trist. I-am simțit tristețea și altădată, am crezut că este pur și simplu nefericit, eu știu, la serviciu, sau acasă, sau… nu știu, acum nu mai cred nimic, adică, nu înțeleg de ce este uneori atât de trist și alteori atât de vesel. Plec și îl las cu ochii îndreptați spre geam, în alte sfere.