Am avut o inimă tare curată şi primitoare. Părinții mei o ocroteau, o alintau, să crească frumos, bunicii o învățau să se înalțe seara, spre cer. Într-o iarnă, nu eram prea mare, era zăpadă grea afară și colindele cântau, cineva a încercat să intre cu bocancii în ea. A mâzgălit-o cu bulgări pătați cu sânge și a fost prima murdărire. Sau, eu știu poate a fost atunci când a primit două palme de la o învățătoare prea speriată, când ea, inima aștepta mângâiere. Dar am crescut, am uitat, am iertat, am aerisit și am curățat în urma bocancilor grei și în urma palmelor dureroase. Am pus în grădina inimii liliac și mov și alb, am curățat iarba de la intrare, să fac venirea primitoare. Am pus icoane să binecuvânteze orice drag ce voia să vină. Am așteptat prieteni, am așteptat și neprieteni sperând să-i întorc spre mine, am așteptat dragostea, am așteptat să spun ”Da!” pentru totdeauna, am așteptat iubirea sfântă de mamă. Stăteam în pragul inimii mele, cu flori şi la fiecare care intra, ofeream o floare. Tăiam un fir din grădină, mi se părea mie că unuia i se potrivea un mac, unei prietene i se potrivea un bujor, altuia un chiparos, cuiva i s-au potrivit trandafirii galbeni, şi ca să intre cu voie bună, aveam la intrare o carafă cu apă rece, pâine proaspătă şi sare, ca toţi să se simtă bineveniţi. Eram veselă, eram mereu zâmbitoare şi toţi se simţeau bine în prezenţa mea, dansam cu vântul, cântam cu ploaia care-mi spăla dorul, vorbeam cu Dumnezeu care-mi întărea așteptarea. Aveam covor roşu întins în faţa inimii mele şi glastre cu muşcate la geam. Înfloreau în soare, niciodată nu se uscau. Pereţii erau albi, acoperişul era roşu, când soarele apunea între anotimpuri, fum alb ieșea pe horn vestind doar sărbătoare. Ferestrele erau largi, luminoase, să intre soarele în fiecare cămăruţă a inimii, pe lângă casa inimii, sădeam în iarba deasă floricele mici albe, mov, roşii. Peste tot, sub streașini, cuiburi de rândunele şi vrăbiuţe, în copaci, berze ce pregăteau copii, îi înfășau să-i ducă spre familii roditoare. Rădea inima mea toată în soare. Cu timpul, au început să vină, unii, deși ușa era larg deschisă, n-au vrut să intre, le-a fost teamă și au plecat. Alții au intrat, erau prieteni şi au avut grijă de fiecare colţişor din inima mea. Au primit florile din prag, au băut apa rece, s-au odihnit ca după drum lung, apoi au plecat mai departe. Câțiva au rămas. Le-a fost cald la mine în inimă. La ceasuri de taină, ne povesteam dorurile, ne ascultam durerile, ne oblojeam așteptările. Leac le-am fost, leac mi-au fost și ei. Sunt și acum acolo. Inima mea e mare, i-a primit, i-a ascuns când au avut nevoie, a tăiat bucăți din ea și le-a dăruit la fiecare, i-a sculptat adânc acolo, între pereți, Ane ale lui Manole fiecare, ce sprijineau pereții să nu cadă. Și eu Ană a lui Manole în inima fiecăruia, le sprijineam căderile. Au fost unii care se dădeau prieteni, îmi voiau apa rece și pâinea caldă şi au intrat cu picioarele murdare de noroi, s-au aruncat spre carafa cu apă, spre pâine și nu au văzut iarba, florile. Le-au călcat în picioare, au zmuls mușcatele din geam și s-au distrat văzându-le ofilite. Pereții inimii pulsau, cutremure puternice îi zguduiau, am strâns molozul căzut, glastrele răsturnate, prietenii adevăraţi, unii rămași acolo, alții intrați de curând m-au ajutat, au strâns mizeria lăsată de neprieteni, au şters praful, au strâns cioburile sparte, au lipit oglinzile ciobite. Pereţii au fost iar albi, florile iar au zâmbit în soare.

Au trecut anii, inima mea a rămas primitoare, au trecut primăverile, berzele n-au înfășat și pentru mine copii, mi i-a adus mai târziu un om drag, cu inimă mare, au venit toamnele, au plecat păsările, au căzut frunzele. Au venit și-au tot venit musafiri poftiţi şi nepoftiţi, au doborât unii lucruri de valoare pentru mine, au râs de ele, undeva, într-un colţişor aveam provizii, de dor, de dragoste, au intrat şi au luat cu mâinile amândouă și nu aveau nevoie. Dar eu aveam, m-am legat cu lanţuri groase de unii, dar au tăiat cu ferestraie grele zalele, au plecat, au pustiit. Au mai trecut şi ploi, şi furtuni, au doborât ce mai rămăsese în picioare. Valuri uriaşe au aruncat inima mea, cu flori, cu covoraş în bătaia vântului, a suflat viforul, a suflat şi zgâlţâia inima mea din toate încheieturile. Nu credeam că se va mai opri furtuna, dar Anele lui Manole m-au ținut în picioare, m-au ținut dreaptă, pereții au rămas albi, curați, leacurile mi-au alinat inima, provizii mari de dragoste și dor mi-au cărat în spate și au umplut iar cotloanele inimii. A răsărit soarele, şi brusc totul a devenit liniştit. Valurile s-au retras, vânturile s-au oprit, mici valuri care se formează se sparg uşor de ţărm. Un alt ţărm?

Spune-ți părerea

comments