Sunt răcită, stau în pat de câteva zile, cu febră, cu medicamente, cu somn neîntrerupt ore în şir, dar deloc odihnitor, cu delir, cu vorbit şi râs şi plâns, cu visare, când somnul pleacă gonit de apă rece aruncată peste faţă, continui visul cu ochii deschişi. Visul cel frumos. Coşmarul se strâmbă la mine, îl arunc de la primii zori ai dimineţii. Îmi doresc în clipele înfierbântate de febră, la capul meu să vină mama, să-mi spună poveşti citite sau inventate pe loc. În amalgamul de poveşti, vise şi delir, aud soneria, mi se pare că mă ridic şi la uşă, când deschid, este Motanul încălţat, cu geanta plină de scrisori, îmi dă ziua bună, se scotoceşte în geanta uriaşă şi îmi întinde, pe o perină de catifea roşie, un plic de la Căpcăun şi râde, şi râde şi dispare în abur, apoi îl doresc pe tata, să-mi pună mâna pe frunte, să-i văd ochii mărindu-se de spaima gândurilor născute de fruntea mult prea caldă, apoi urc într-un tren, într-un vagon fără acoperiş, sunt cu tata, cu mama, trenul aleargă cu viteză, din ce în ce mai rapid, din ce în ce mai ameţitor, nu reuşesc să mă clintesc din loc, încerc măcar degetele să le mişc şi nu pot, respiraţia este grea, tot mai grea, teroarea mă cuprinde, trenul se transformă, este aproape un abur, se deşiră, se dezmembrează, cu ultimele puteri strig: „Săriţi!. Vă rog, săriţi, vă implor, săriţi, nu mă lăsaţi singură, vă rog….” şi sar, în gol, totul alunecă şi se rupe. Strig, strig… până când glasul meu străbate lumile, rătăceşte printre vise, trecând în realitate. Se adună toţi la patul meu, uite a venit şi Mihaela, ce bine este să fim împreună, de ce aveţi toţi feţele astea lungi? Vreau să vină cineva, să îmi atingă faţa, să îmi şteargă lacrima, să aşeze perina mai bine sub cap, să mă acopere, e Mihai, a venit, mă mângâie, îmi spune poveşti adevărate, cu dans, cu rochii de bal, aud prin vis „Sunt Lorelei. Legenda spune că am ucis….”.. sunt undeva într-o grădină suspendată, plină de trandafiri, în loc de felinar, străluceşte luna, rotundă, galbenă ca o gutuie pusă de mamaia la uscat, pe dulap, în bucătăria curată. Nu, nu vreau apă, nu vreau apă, vă rog, nu mă spălaţi pe faţă, este aşa bine să visezi, Andrei este cu mine, îmi şterge faţa de transpiraţie, se apleacă, mă sărută pe frunte, iar eu, mă transform în Albă ca Zăpada, am o baghetă magică, sclipeşte în soare, vrăjile mele fac bine… pământul bolnav, nu vreau să scadă febra, plutesc, este atâta magie, tataie mi-a cumpărat o rochie albă, cu fluturi mari, roşii, când o îmbrac, foşneşte, dansez şi fluturii se pornesc să alerge, gonesc unul după altul, zboară în cameră… tu nu ești lângă mine, nu înțelegi, nimic nu ne apropie, totul e împotriva noastră, lumea, viaţa, părul încă negru, uşor căzut peste ochii care mă caută, cicatricea, ochii mă caută… eu ştiu ce știe el…. lumea nu ne vrea… nu vine iarna, în mine nasc muguri de primăvară. E cald, mult prea cald, soarele arde peste nisipul mării şi eu mă arunc în valuri, înot până când totul devine un punct mic în depărtare. Am rămas singură şi mi-e frică, mare, valuri, duceţi-mă la mal, Doamne, du-mă la lumină, adu-mi cântec. Mă trezesc, au trecut zile de febră, zile de căldură. Vreau să dorm, somn odihnitor, fără vise, fără râs, fără plâns, doar somn cu pernă aşezată cu dragoste sub capul meu. Vreau să trăiesc, vreau viaţă departe de boală, vreau regăsire de sine, îmi doresc să mă adun după boală, corpul meu a cedat după stres și frică, trebuie să mă adun chiar cu puterile înjumătățite de boală, trebuie să mă adun, să mă regăsesc din lumea smintelii, inconştienţei, a beției și absurdului…

Spune-ți părerea

comments